Părintele Daniil de la Rarău: Necesitatea Crucii lui Hristos

Cuvântul de zidire a omului: „Și a zis Dumnezeu să facem om după chipul Nostru și după asemănarea Noastră: el să stăpânească peste mări, peste păsările cerului, peste vite și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.

Și Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu: parte bărbătească și parte femeiască.”

Asta a însemnat „să facem pe om” în Cruce. Chip și asemănare. Sunt aci cei doi poli ai ființei create. Două probleme se pun dară omului: aceea a dăinuirii, adică a permanenței, a statorniciei, a duratei neîntrerupte, a Veșniciei, precum și a schimbării, a înnoirii, a primenirii, a preschimbării, a Schimbării la față. Altfel spus, aceea a Ființei și aceea a Devenirii sau aceea a Nemuririi și a Transfigurării. Mai înainte de orice revelație și de orice tradiție, adevărul acesta al Crucii este zidit, este crescut în însăși urzeala ființei noastre. De aceea se poate spune că pentru om nici nu există altă problemă decât aceea a Crucii vieții sale, adică aceea a raportului dintre veșnicia sa și vremelnicia sa.

Drama omului, care e însăși viața sa, este tocmai această Cruce a lui, din carnea lui și sufletul său, această cumpănire dintre ceea ce este și ceea ce se voiește pe sine a fi. Aceasta rodește sau se anulează, se năruiește, este stearpă. Omul este un creator. Fără înfăptuire, omul este un neant sau o făgăduință. Omul fără opera sa nu este adevărat, tot așa înfăptuirea sa, opera fără om nu este decât o capcană psihologică, care duce în gol. Orice faptă este mărturia Crucii omului, orice faptă este mărturia dramei omului, adică a ciocnirii creatoare dintre om și el însuși. Fapta ta este această dramă făcută vizibilă și în drama aceasta a crucii tale se ascunde adevărul total al unei ființe. Este lupta în tine dintre chip și asemănare, dintre formă și fond. În faptele tale, această mărturie a formelor, te afli pe tine însuți. Acolo să cauți pe om, să-i surprinzi persoana. Faptele ne descoperă ritmuri care ne pun de-a dreptul în legătură cu lăuntricul pre care îl atingem în rezultatele de clipă și putem măsura aci puterea de tensiune, de încordare a luptei spirituale, puterea de sforțare prin care omul ajunge persoană și se „îndreptățește” pe sine cu o chemare unică, vocațiunea lui.

            Persoana pură, omul veșnic, pentru a se realiza, a se împlini, a-și ajunge rostul său, trebuie să-și afle crucea. Această aflare constă în întâlnirea neprihănită dintre chemare și ființă, dintre chip și asemănare, aflare întru sfințenia ta proprie.

De obicei, noi nu voim să luăm crucea noastră, adică persoana noastră totdeauna impură nu e decât un fel de apropiere nedesăvârșită de vocațiunea noastră, de chemarea care vrea să pună stăpânire pe un om, fără desăvârșire, pentru a ajunge să-i orienteze obscur însușirile naturale către scopurile revelate de către Duhul.

De fapt, crucea noastră nu se vede, dar fapta noastră da, adică acel câmp închis al luptei noastre, câmpul Crucii. Toate ființele omenești rămân îndoielnice, nepotrivite lor înșile, nedepășindu-și drama, S-ar părea că Sfântul Ipostas, Persoana Absolută, nu este decât o legendă, un mit (după ceea ce observăm în jur și în noi înșine). S-ar părea că nu este decât o dorință, o nălucă, o nostalgie, un fel de ideal la limită, o extrapolare îngâmfată, pretențioasă.

A existat în lume, în istorie, așa ceva? Vreun om a primit el vreodată darul înfricoșat de a întrupa, fără cea mai mică prihană sau defect, Cuvântul, acela care era adevărata lui viață, chemarea sa, scopul său ultim, veșnic? Și totuși Buna-Vestire, Evanghelia, nu este o legendă, iar Iisus Hristos este acest Om. Totuși realitatea Sa istorică, așa cum o mărturisește Sfânta Evanghelie, ni se pare de neînțeles. Și chiar ucenicii, care Îl vedeau în mijlocul lor și Îl atingeau, nu puteau crede acestei persoane, Logosul Ipostatic în om. Ei nu vedeau și nu atingeau decât insul Iisus, tâmplarul din Nazaret. Ei cunoșteau vocațiunea, chemarea Sa, vestită de Scripturi și descoperită, arătată lor de Însuși Domnul, precum și prin prezența și numele Său de Hristos.

Dar ceea ce ”nici carnea, nici sângele”, nici gândul, rațiunea care socotește să le stăpânească pe acestea, nu pot crede și vedea, contempla, este identitatea perfectă a lui Iisus Hristos într-o Persoană.

Totdeauna, pentru omul de carne și de rațiune, această trăsătură de unire rămâne de necugetat, această identitate, de scandal. Nebunie pentru Greci, spune Sfântul Pavel, scandal pentru Israeliți (Marele preot sfâșie haina sa). Într-o zi, Iisus întreba pe Apostolii Săi: „Și voi cine spuneți că sunt?” Simon Petru răspunde: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Iisus, luând din nou cuvântul, spuse: „Fericit ești tu, Simone, fiul lui Ionas, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit acestea, ci Tatăl Meu, Care e în ceruri” (Mat. 12, 15-17).

Așa cum numai ochiul credinței poate recunoaște chemarea lui Hristos întrupat în Iisus, numai credința ne poate descoperi chemarea cea profundă, Crucea, cea doar a noastră, în timpul în care noi lucrând cu mâinile noastre, ea ne personifică la rândul său.

Astfel, taina noastră ipostatică, persoana noastră profundă ne rămâne ascunsă – rămâne „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” și numai în ochii credinței anumite din faptele noastre se arată ca dovedind ascultarea noastră față de Cel Veșnic. Persoana noastră rămâne în propriii noștri ochi un mister și o promisiune, o făgăduință.

Numai în Hristos, această trăinicie, această limpezime și biruință.

Orice întrupare a unui gând într-o viață  sau a unei vocațiuni într-un individ „închipuiește”, „figurează” această misterioasă sinteză, armonie, într-o singură ființă, într-un singur act, într-o singură faptă sau operă a celor două potrivnicii ale Crucii, a două naturi contradictorii, a unui chip și a unei asemănări, a unei rezistențe și a unei activități al cărei conflict nu poate să se rezolve decât prin faptul unei creațiuni, unei nașteri din nou.

Aceasta este ecuația fundamentală.

(Extras din Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), 3, Taina Sfintei Cruci, Editura Cristiana, București, 2001, pp. 54-57.)

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), Propovaduire (Pastorala, Cahetetica, Omiletica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s