Apa şi Sfintele Taine (Sfânta Euharistie)

Centrul cultului creştin este Sfânta Euharistie. Mântuitorul, încă din timpul petrecerii Sale pe pământ a stabilit la Cina cea de Taină, elementele materiale ale Sfintei Euharistii, ca fiind pâinea şi vinul. În cadrul jertfel liturgice vinul se foloseşte amestecat cu apă. În ce priveşte apa ce se toarnă în vin, aceasta este atestată în literatura canonică. Canonul 32 Trulan subliniază faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur „Bisericii sale în care i s-a încredinţat cârmuirea pastorală s-a predanisit a amesteca vinul cu apa, când ar trebui să săvârşească jertfa cea fără de sânge, arătând amestecarea sângelui şi a apei din cinstita coastă a Răscumpărătorului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”[1], iar Canonul 37 Cartagina arată că „la cele sfinte nimic mai mult să nu se facă decât trupul şi sângele Domnului, precum şi însuşi Domnul a predanisit, adică pâine şi vin amestecat cu apă”[2]

Pe de altă parte, Canonul 13 a lui Nechifor Mărturisitorul opreşte săvârşirea jertfei fără căldură: „nu se cuvine ca prezbiterul să liturghisească fără apă caldă, decât numai de mare nevoie, şi dacă nicidecum nu se află apă caldă”[3]. Apa caldă „are aici un sens mistic, privind apa şi sângele ce a curs din rana Domnului, care deşi a murit, rămâne pururea viu prin Învierea Sa di morţi”[4]. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului sunt în ton cu cele spuse mai sus: „La proscomidie, să se toarne puţină apă în vin, iar după sfinţirea darurilor să se toarne puţină apă caldă, după rânduială”[5]. Apa turnată în vin la proscomidie este, subliniază părintele Ene Branişte, preluând ideea Sfântului Ciprian „elemntul natural care astâmpără setea omului şi se foloseşte pentru curăţirea lui corporală, ca şi pentru atâtea nevoi gospodăreşti. După o veche interpretare, ea îi simbolizează pe credincioşii laici, iar amestecarea ei cu vinul înseamnă incorporarea acestora în Hristos, pentru că Hristos, în patimile Sale, ne-a purtat pe noi şi păcatele noastre”[6]. Pe de altă parte vinul şi apa tunate în Sfântul Potir închipuie sângele şi apa care au curs din coasta Domnului Hristos, care a fost împunsă cu suliţa, şi care au devenit cele două îzvoare ale vieţii harului: apa Botezului şi sângele Sfintei Împărtăşanii.[7]

În cadrul Sfintei Liturghii apa caldă se toarnă în Sfântul Sânge, după sfărmarea Sfântului Agneţ şi plinirea Potirului. După punerea părţii IIS în Sfântul Potir, diaconul dă preotului, prin partea dreaptă, căldura, apa caldă, într-un vas special pentru această întrebuinţare zicând: „Binecuvântată este….”, iar preotul o binecuvintează; după ce diaconul răspunde „Amin”, o toarnă în potir să încălzească sfintele zicând: „Căldura…”. în general se subliniază faptul că apa caldă aminteşte şi simbolizează apa care a curs odată cu sângele din coasta Domnului. Sfântul Simeon al Tesalonicului arată că aceste lucruri înseamnă întoarcerea vieţii: „căci apa caldă arată că dă prin căldură sens vieţii”[8]. În Evanghelia după Ioan 6, 54 Domnul Hristos spunea: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică”. Liturghia vrea să ne îndrepteze gândul spre un trup înstare să ne comunice viaţa veşnică şi acesta nu poate fi decât Trupul lui Hristos: „prin încălzirea Sfintei Taine cu apă caldă, Liturghia ţine să dea această senzaţie credincioşilor, care se împărtăşesc. Se toarnă, adică apa caldă în Potir, la vremea împărtăşirii, pentru ca aşa precum zicea Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, atunci când atingem potirul cu buzele şi ne împărtăşim cu Sfântul Sânge, să se producă în noi o sfinţire ca şi cum am bea din aceiaşi de viaţă făcătoare”[9]

Formula rostită la turnarea căldurii: „Căldura credinţei plină de Duhul Sfânt” poate fi interpretată din două puncte de vedere: pe de o parte „reia încă o dată sensul formulei la amestecarea Sfintei Taine şi anume că Sfântul Duh, prin lucrarea căruia s-a săvârşit întruparea Domnului şi se realizează prezenţa Sa în Sfânta Euharistie în timpul epiclezei, se află de asemenea prezent şi este împărtăşit întregii Biserici, odată cu darea Sfintei Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Pe de altă parte, formula „căldura credinţei…” implică în chip hotărât, prin termenii diferitelor ei variante şi o aluzie la credinţa şi dragostea fierbinte, de care trebuie să fie însufleţiţi credincioşii prin harul Sfântului Duh, atunci când vin să primească Sfânta Împărtăşanie”[10].

Sfântul Nicolae Cabasila vorbeşte despre semnificaţia pe care o are apa caldă, care se toarnă în Sfintele Taine. „Chemând astfel pe credincişi la Cina cea Sfântă, preotul se împărtăşeşte el cel dintâi, împreună cu cei care fac parte din cinul preoţesc şi cu cei ce slujesc altarului, după ce a turnat mai întâi apa caldă în potir, închipuind pogorârea Sfântului Duh peste Biserică… Căci, care este rezultatul şi urmarea patimilor, învăţăturii şi faptelor Mântuitorului? Nimic altceva decât venirea Sfântului Duh în Biserică, dacă le privim pe acestea în legătură cu noi. Prin urmare, după cele dinainte, se cuvenea să se înfăţişeze, în Sfânta Liturghie şi această venire. Ea este înfăţişată prin turnarea apei calde în Sfintele Taine. Căci această apă, fiind prin firea ei apă, dar având şi căldura focului, închipuieşte pe Sfântul Duh, care e numit şi apă (vezi Ioan 7, 38 – 39), dar care s-a arătat şi în chip de limbi de foc când s-a revărsat peste Sfinţii Apostoli, iar momentul acesta din Liturghie aminteşte de ziua pogorârii Sfântului Duh…”[11].

Turnarea căldurii în Sfântul Potir are şi scopul „de a ne reprezenta şi mai expresiv învierea Domnului, simbolizată puţin mai înainte prin punerea particelei IIS din Agneţ în potir. Iar că Învierea este opera Sfântului Duh şi în acelaşi timp un mister al credinţei, o arată şi formula sacramentală însoţitoare „căldura credinţei…””[12].

Documentele nu conţin informaţii asupra timpului când a luat naştere obiceiul de a pune apă caldă în Sfântul Potir. În secolul VI, însă, catolicosul armean Moise al II-lea (574 – 604) a găsit un pretext în această practică a Liturghiei bizantine, pentru a formula un refuz pe ton ironic la invitaţia împăratului Mauriciu, de a veni la Constantinopol, în vederea conversaţiilor în legătură cu separarea armenilor de Biserica Ortodoxă după Sinodul de la Calcedon. „Să mă ferească Dumnezeu să trec fluviul Azot, că aşa mănânc pâine coaptă în cuptor şi beau căldură”, a spus acesta. Căldura constituia în acea vreme o notă caracteristică îndătinată a Liturghiei bizantine.

Ana-Maria Pelea

articol anterior: Apa şi Sfintele Taine (I. Botezul)


[1] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 255

[2] Ibidem, p. 257.

[3] Ibidem, p. 454.

[4] Ibidem.

[5] ***, Liturghier, p.409.

[6] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura Nemira, ediţia a II-a, Bucureşti, 2002, p. 233.

[7] Ibidem, p. 235.

[8] Pr. Petre Vintilescu, Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Împărtăşanie, în BOR, nr. 5-6, 1937, p. 304.

[9] Ibidem, p. 44.

[10] Idem, Capitolul împărtăşirii în cadrul Sfintei Liturghii, în BOR, nr 3-4, 1963, p. 243.

[11] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, pp. 87-88.

[12] Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., pp. 249-250.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în Rugaciune si cult (Liturgica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s