Zâna Sabrina sau Câteva lucruri despre nesimţiţi

NIMENI nu putea fi atât de minunat ca David! Nici măcar David… (Sabrina, 1995)

Zâna Sabrina şi-a făcut apariţia în faţa publicului de câteva ori de-a lungul timpului, din literatura engleză până în filmul american. În anul 1634 ea este personajul principal al piesei cu măşti Comus, scrise de John Milton pentru a fi jucată la palatul contelui Bridgewater ; în 1953, ea îşi împrumută numele fiicei şoferului unei familii bogate din Long Island, în comedia lui Samuel A. Taylor intitulată «Sabrina Fair – A Woman of the World» ; este vorba de o întruchipare pe care o păstrează în ecranizările ulterioare ale respectivei piese, dintre care cea mai fermecătoare pare varianta lui Sydney Pollack, având-o pe Julia Ormond în rolul principal, şi numită simplu «Sabrina».

Fundalul pe care eroina cu nume şi caracteristici de zână avoluează, în scenariul modern, este cel al familiei Larrabee, oameni de afaceri aproape obscen de bogaţi, totuşi ciudat de cumsecade, dintre care mâna forte şi conducătorul tuturor activităţilor financiare, în momentul lungii călătorii a Sabrinei la Paris, este fiul cel mare, Linus  Jr. Linus este icebergul comediei. Nu se opreşte mai niciodată din muncă, nu merge la spectacole, nu are prieteni, ci doar relaţii de afaceri, nu zâmbeşte şi dacă glumeşte o face probabil sec şi cinic. Afecţiunea sa faţă de membrii familiei (dacă există) se manifestă strict prin fapte legate de bunăstarea materială. Linus are toate şansele să câştige un concurs de lipsă totală a emoţiilor, dacă ar exista aşa ceva. De aceea primul aspect straniu al lui apare în momentul întoarcerii Sabrinei acasă din voiajul european, când David o adusese cu maşina de la gară, fără să o fi recunoscut, însă Linus o recunoaşte într-o clipă, o salută calm, spre stupoarea fratelui său mai mic, şi trece mai departe, ca şi când ar fi văzut-o ultima dată cu o zi, iar nu cu un an înainte. Trebuie să spunem că pe tânăra «zână» anul petrecut la şcoala de fotografie de la Paris a schimbat-o cu adevărat radical în privinţa aspectului fizic… şi poate şi în alte privinţe.

Ceea ce ne aduce la David. David este perfect. Are numai prieteni, fiindcă afacerile sunt o preocupare prea plicticoasă pentru el, dacă nu de-a dreptul meschină ; deşi are un birou la sediul firmei familiei, alături de cel al lui Linus, nu simte, după propria mărturisire, că ar fi avut vreodată o slujbă. David zâmbeşte adesea, cu ochii chiar şi mai des decât cu restul feţei. Toată lumea îl iubeşte pe David, fiindcă este fermecător, spiritual, cald, blând şi amuzat auto-ironic; dă petreceri minunate, cu jocuri de societate interesante, la care invitaţii se simt excelent… şi în plus are o inimă mare. Operaţiunile de caritate sunt un fel de hobby al lui. Probabil fiindcă se pricepe : a devenit expert prin exerciţiu. Se pricepe foarte bine la a oferi oamenilor exact lucrul de care au nevoie sau în orice caz la a crea această impresie. David este oaza de iubire a comediei… într-un deşert mercantil şi fără sens!

Desigur că şi Sabrina îl iubeşte pe David. Ca toţi ceilalţi. Şi altfel decât ceilalţi. Cu totul şi în toate felurile. Îl urmăreşte la petrecerile din casa familiei, căţărată într-un copac cu vedere spre grădină. Ţine ascunse în sertar articole despre el, decupate din ziare. Până într-atât încât tatăl ei hotărăşte că fata are nevoie de o călătorie de studii în Franţa. La Paris, Sabrina pleacă însoţită de poza lui David. Iar la întoarcere, după un an de distanţă necesară, David o remarcă în sfârşit, suficient cât să o aducă de la gară acasă cu maşina. Ea îşi schimbase hainele, coafura, aerul, iar fotografiile pe care le avea în bagaj erau de această dată peisaje parisiene, făcute de ea. Ceea ce remarcă David este un nou rol. Fără acest rol, Sabrina ar fi rămas veşnic «în afara câmpului lui vizual», fiindcă realitatea este că Sabrina, în fiinţa şi adevărul ei, este pur şi simplu invizibilă pentru minunatul David. Dar oare numai Sabrina?

Toţi aceşti zeci de prieteni cu care David joacă biliard sau şah, cu care organizează serate de binefacere şi finanţează şcoli şi grădiniţe, sunt ei oare mai vizibili pentru el decât Sabrina? Sau minunatul David este de fapt mai rece şi mai orb decât Linus, cel obsedat de serviciu? Linus nu i-a acordat niciodată Sabrinei mai multă atenţie decât oricui altcuiva, însă este limpede că o vede; o vede şi o recunoaşte. Trece mai departe fiindcă este veşnic ocupat şi «n-are timp de fleacuri», însă David nici măcar nu o observă. Vede din ea doar hainele şi bravada, atunci când fata bravează. Atât. Şi trăieşte, în legătură cu ea, ca şi cu ceilalţi oameni din jurul lui, cu sentimentul că asta-i tot ce-i de văzut la ei.

Atunci când iubeşti mulţi, nu iubeşti de fapt pe nici unul, spune o veche vorbă din popor. Zâna Sabrina din poemul lui Milton, deşi este o nimfă a apelor, a fost interpretată de unii critici literari ca imagine a unei intervenţii divine apărute ca să salveze domniţa răpită de vrăjitorul Comus, cu atât mai mult cu cât ea soseşte la invocaţia făcută, prin cântec, de către un Spirit Călăuzitor (care ar putea fi poate privit ca înger).

Însă Sabrina şi Linus s-au salvat reciproc fiindcă «se vedeau» unul pe celălalt. Niciodată nu mi-am putut opri senzaţia că această «frăţie» generală a creştinilor întru Domnul, această «dragoste» care învăluie pe toată lumea la fel şi pe nimeni în mod special este de fapt o minciunică snoabă… Cei mai mulţi oameni  nu sunt capabili să iubească mai mult de două, trei persoane într-o viaţă, în cel mai fericit caz, iar dacă vorbesc despre iubire, fie ea şi creştinească, atunci când e vorba şi despre alţii, atunci cu siguranţă mint sau, mai rău, chiar îşi închipuie că iubirea este acea patetică (sau uneori chiar reuşită) încercare de politeţe forţată pe care o manifestă faţă de semenii lor, pe care de fapt nici măcar nu îi observă. În această privinţă David a fost măcar cinstit : ani de zile nici nu a pretins că ar vedea-o pe Sabrina. A ignorat-o cu atâta naturaleţe încât numai energia infatuării ei copilăreşti poate s-o fi orbit într-atât încât să nu-şi dea seama cine este în realitate Minunatul David : un biet nătărău nesimţit. Nimeni nu poate fi acuzat dacă îi lipseşte un organ… Este însă cred mai trist pentru cei pe care domnul Perfecţiune «chiar îi iubeşte» cu toate că nu-i fac parte din familie…

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s