Ioan Andreescu şi peisajul melancolic

“Reproducerea pământului e piatra de încercare a oricărui peisagist, tot astfel cum înţelegerea materiei e piatra de încercare a filosofului…”

Pitoresc şi melancolie

În luna martie a anului 1882, Ioan Andreescu deschidea unica sa expoziţie personală din timpul vieţii, expunând 60 de tablouri (care au fost cumpărate aproape toate) în chiliile special amenajate în acest scop din curtea bisericii Stavropoleos de la Bucureşti. A murit la puţină vreme după aceea, la vârsta de 32 de ani. Lucrările lui nu se bucuraseră de prea mult succes în puţinul timp cât a trăit autorul lor şi a fost nevoie să se scurgă mulţi ani până când acesta să fie recunoscut ca un echivalent al lui Eminescu în pictura românească.

Datele de istorie a artelor ce îl privesc încep cu înscrierea lui în 1869 la secţia de desen a Şcolii de Arte Frumoase conduse de Theodor Aman. A lucrat apoi ca profesor la Seminarul din Buzău şi la alte şcoli până în 1878 când, cu sprijinul lui Nicolae Grigorescu, pleca în Franţa cu o bursă de studii. În anul următor, expunea la Salonul din Paris «Începutul primăverii», pictat la Barbizon, şi «Târgul de Drăgaică», pe care îl adusese din ţară. Stilul său a preluat diferite aspecte ale şcolii de la Barbizon, de la impresionişti şi de la mentorul său Nicolae Grigorescu, însă toate sunt asimilate într-o manieră proprie, de o forţă expresivă unică.

Natura era în general pentru el un prilej de meditaţie şi reculegere spirituală, de dramatică invocare a problemelor existenţei. Se afirmă despre peisajele sale că armonizează afectivul cu senzorialul, reuşind să realizeze o anumită unitate între simţire şi tehnică. În afară de asta, pe când Grigorescu aprecia la impresionişti spontaneitatea şi dinamica execuţiei, Andreescu, înclinat spre permanent, a reţinut de la ei doar unele sugestii cromatice. Dimineţi şi amurguri, primăveri şi toamne sunt definite la el în elementul lor constant, în aspectele lor esenţiale, cu emoţia calmă «a unei stări sufleteşti ce se sustrage peceţii momentului» (Radu Bogdan).

Andrei Pleşu spunea în «Pitoresc şi melancolie» că Andreescu pictează elementul cardinal aer şi mai ales elementul pământ din toate cele ce există. În «Nudul şezând» se poate recunoaşte o «pământitate» a cărnii, la fel cum regăsim una a trunchiurilor de copaci în «Pădure de fagi vara».  În vreme ce pictorii de la Barbizon pictau pământul ca pe un leagăn al fertilităţii, Andreescu îl pictează în întregul său organic, ca pe un sinonim al firii înseşi. Şi pictează mai curând ierni şi toamne, fiindcă toamna pământul «despuiat de excesele vegetale ale verii» îşi dezvăluie mai mult ca oricând secretele. Se pare că tocmai intuirea pământului ca fire lucrătoare în toate face din Ioan Andreescu un peisagist în cel mai bun sens al cuvântului…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s