Taina iubirii (3)

Iubirea e hristică. Răstignită.

Răstignită – „cu fața la cruce”, cum spune Părintele Arsenie de la Prislop.

E „iadul iubirii”.

Iubirea este – cuprinderea, în strâmtoarea inimii de lut, a necuprinderii dumnezeiești. Căci Dumnezeu este – Iubire.

Iubirea e lucrarea smeritului Iisus în inima noastră: când El Însuși iubește în inima mea de pământ și cu ea, abia atunci eu iubesc – dacă eu Îi ofer inima mea, să facă din ea un organ al dragostei Lui. Căci iubirea mea este și un răspuns al meu la oferta Lui de iubire. Este un act al deschiderii mele spre El, ca, deșertându-mă, să-I fac loc.

Iubirea biruiește și moartea, și iadul. De aceea, pentru că ea dă totul fără să ceară nimic afară de mântuirea celui iubit. Ea renunță la tot și renunță la sine, de dragul celui iubit.

Iubirea este o necontenită renunțare la sine. Ea presupune respectarea libertății de a alege a celuilalt. Chiar și greșit de ar alege el.  Și, în același timp, presupune veghea continuă în rugăciune, pentru mântuirea lui. Veghea smerită, de nimeni știută afară de Dumnezeu.

Iubirea este ofertă de viață: pun viața mea pentru acela pe care-l iubesc! – nesmintită de greșelile lui. Și chiar de rămân fără răspuns la dragostea mea pentru el. Fiindcă iubirea e jertfă. Ea e renunțarea la sine, dar și renunțarea la cel iubit. Iubirea nu poate să fie impusă, ea atrage prin simplul fapt că există. Iar atunci când prin existența ei nu atrage, ea tace și suferă durerea dezbinării impusă de celălalt. Însă iubirea, cu toate că suferă, ea nu se împuținează și ea însăși nu se dezbină în sine.

Iubirea nu condiționează. Când cel iubit al meu se rupe de mine (prin refuzul sau prin incapacitatea sa de a-și merge drumul lui lăuntric spre mine până la locul întâlnirii noastre în Hristos) – eu continui discret să merg la nesfârșit înspre el și să-l conțin în sine-mi fără ca el să știe, fără ca eu să stânjenesc întrucâtva libertatea lui de a alege. Fiindcă, spun Sfinții Părinți, Hristos Se oferă, El nu Se impune. Și El Se oferă necondiționat și necontenit, iubindu-ne chiar dacă noi nu-L iubim.

Iubirea nu se împiedică de atitudinea celui iubit al meu față de dragostea mea pentru el. Dacă el nu îmi primește sau îmi respinge iubirea, eu nu încetez a-l iubi.

Iubirea se lasă pălmuită, scuipată, încununată cu spini, adăpată cu oțet și cu fiere, împunsă cu sulița în coastă, dar nu coboară de pe  Cruce. Ea, de pe Cruce, nu poate decât – învia! Fiindcă eu pun viața mea pentru acela pe care-l iubesc. Indiferent de atitudinea lui față de jertfa mea. Nu aștept de la el nimic pentru mine. Nu aștept să mă iubească și el. Îl iubesc în ciuda refuzului lui de a răspunde iubirii mele cu dragostea lui. Căci eu lui Hristos pun viața mea pentru acela pe care-l iubesc. Și Hristos știe ce face cu viața mea pe care eu o pun jertfă pentru fratele meu. Prin jertfa aceasta a mea, îl mântuiește pe el și nu mă leapădă nici pe mine. Iubirea, de aceea, sau este sau nu-i. Și înaintarea în ea nu are sfârșit. Căci e o adâncire necontenită într-o unire fără amestecare, tot mai intimă, cu cel iubit – în Hristos.

Iubirea este kenotică. Ea totdeauna ia chip de rob. Se face tuturor toate. Cu fiecare, ia drumul de la-nceput. Și începutul este măsura celuilalt. Iubirea merge în pas cu fiecare. În ritmul celuilalt. Pe înțelegerea lui. Cu îndelungă-răbdare. Nu ține prelegeri universitare la grădiniță. Nici pe studenți nu-i îngrădește cu jocuri pentru copii. Iubirea nu leagă aripile celui iubit. Și nici nu-i impune un zbor forțat. Ea este prietenul intim, care face drumul cu fiecare și îl poartă în brațe, ducându-i crucea când pe acela puterile l-au lăsat.

***

Relația dintre Stareț și ucenicul său este o relație de iubire în Hristos.

Starețul este Păstorul cel bun al cărui glas, oaia sa îl cunoaște și căruia ea îi urmează în Domnul tocmai pentru că glasul lui îi e cunoscut.

Aceasta este un dar de sus. Nimeni nu poate să facă un ucenic de la el. Ci numai dacă acela îi este dat în Hristos de către Hristos, Care i-l și descoperă-n El, dimpreună cu iubirea de mamă pe care i-o pune în inimă Starețului pentru acela pe care i-l dă de ucenic. În același timp, îl și face cunoscut pe Bărân ucenicului său, căci acesta îl simte ca pe unica mamă în duh, singurul „loc” unde el simte că se află Acasă, în mod deplin, în Hristos.

Starețul este rădăcina în Hristos a ucenicului său. Viața ucenicului crește firesc în Hristos luând el aminte la viața părintelui său. Și devenidu-i tot mai asemănător în Hristos. Fiindcă ceea ce vede la părintele său duhovnicesc, aceea face și fiul. Pe de o parte, Starețul îi „transmite” ucenicului său pe Hristos așa cum Îl cunoaște și cum Îl are el însuși. Pe de altă parte, el îi transmite ucenicului propria sa viață interioară. Unirea în iubire este tot mai profundă între ei și este de o reciprocă deșertare. Căci – făra deșertare, nici iubire nu e.

Dar nu numai Starețul, ci și fiecare frate al meu în Domnul – dacă eu intru în relație de iubire cu el în Hristos , de vie comunicare și de comuniune autentică – îmi transmite și el, pe de o parte, pe Hristos Cel trăit de el însuși, iar pe de altă parte, propria sa viață în duh. Cu cât asemănarea spirituală și duhovnicească dintre mine și fratele meu este mai mare, cu atât și comuniunea dintre noi este mai spontană, mai intimă, mai profundă.

***

Starețul este mijlocitorul meu la Hristos. El este acela care mă duce de mână – până când mă învață mersul – pe un drum fascinant și plin de primejdii, mai ales că drumul îmi este necunoscut. El mă duce pe drumul pe care, mai înainte de mine, el însuși a mers dus de mână fiind, la vremea aceea, de către Starețul său. El este Bătrânul meu după experiența sa, iar nu după numărul anilor săi. Eu, care abia de curând am deschis ochii în Duhul, am trebuință ca el să mă învețe viața în duh și lupta în războiul nevăzut. Căci Bătrânul meu a învățat și el, la vremea lui, de la Bătrânul său. A învățat și a trăit. De aceea, îl simt ca fiind rădăcina mea în Hristos: îmi trag seva Duhului din Hristos prin Părintele meu. El este totodată și farul meu: în noaptea care mă înconjoară deasupra mării învolburate unde eu mă găsesc, el îmi arată drumul sigur pe unde să merg neprimejduit.

Starețul trăiește în Adevăr și și se mișcă liber în El. Adevărul trăiește în Starețul meu și el rămâne în Adevăr. El are Duhul blândeții Stăpânului său. Blândul Iisus nu tiranizează pe nimeni: El Se oferă duios. Sfântul Siluan Athonitul mărturisește despre blândețea și despre gingășia dragostei Lui. Iar Sfântul Evagrie Ponticul spusese deja că blândețea este chipul concret de manifestare a dragostei. Unde nu e blândete, acolo nu e iubire. Și unde nu e iubire, acolo nu e Hristos. De aceea – credința fără fapta iubirii e moartă.

Dă-ne nouă, Doamne Iisuse, dragostea Ta! Ajută-ne să Te cunoaștem „precum ești Tu”. Să purtăm în inima noastră de tină dumnezeiască dragostea Ta. Să iubim așa cum iubești Tu. Vino, Doamne, în inima noastră de lut și Tu Însuți iubește cu ea întru noi. Așa, vom fi și noi blânzi și delicați, neîndurându-ne, precum Tu nu Te-nduri, să strivim nici măcar o petală de floare, chiar de ar crește ea și greșit. Un lujer strâmb se va putea îndrepta oarecând. Dar un lujer strivit nu se va mai îndrepta niciodată. Pentru ce să strivim, când putem mângâia ? Dacă strivim, noi ucidem. Dacă noi mângâiem, aducem la viață, asemenea Ție. Doamne Iisuse, ajută-ne să Îți urmăm în iubire! Să nu mai uităm Cărui Duh Îi suntem noi fii… Fiindcă Tu, Doamne, nu ai nevoie să-Ți facă omul dreptate. Tu Însuți Te „nedreptățești” prin dragostea Ta. Însă nu Te nedreptățești, fiindcă dragostea Ta este dreptatea Ta. De aceea, noi nu Te pricepem în dragostea Ta. Noi nu Te putem încăpea. Și atunci căutăm să Te „corectăm” în iubirea cu care iubești. Fiindcă noi nu o pricepem deloc. Suntem așa de mărunți si suntem atât de strâmți. Iar dragostea Ta „prea” e nemărginită. Și nu încape în noi în toată măreția sa. Nereușind să ne asemănăm Ție în dragostea Ta, căutăm să Te facem pe Tine aemenea nouă. Să Te înghesuim în infima noastră măsură de a iubi – pe Tine, Dragostea nemăsurată. Ce bine că Tu nu Te iei după noi și nu vrei să înveți a iubi măsurat. Ce bine că Tu Te încăpățânezi să iubești – dumnezeiește. Căci Tu, ca să nu rănești cumva printr-o nedelicatețe inima unui om, mai bine lași iar de la Tine, mai bine urci încă o dată pe Cruce și mai cobori până la iad încă o dată. Tu cauți inima omului, nu greșelile lui. Fiindcă tânjești să ne mântuiești. Ajută-ne, Doamne, să nu ne facem pricină de poticnire în calea celor iubiți ai Tăi! Ajută-ne să ne iubim unii pe alții precum Tu ne iubești.

***

Starețul, mai înainte de a fi Stareț, este un bun ucenic. Doar cel ce ascultă va fi ascultat. Ascultare – din dragoste. In Hristos. Unde nu-i dragoste, nici ascultare nu poate fi. Iar cine nu are iubire nu poate fi ascultat din iubire. Credința fără fapta iubirii nu-i credință deplină. Ci e o credință trunchiată. Infirmă. Încruntată – o numește Sfântul Părinte Sofronie de la Essex. O credință care vrea să impună, neștiind să ofere, e moartă în sine. Neavând Viața, nu poate da viață. Nu transmite credință. Credința e vie și lucrătoare numai prin fapta iubirii. Credința fără iubire se manifestă tiranic. Ea siluiește libertatea aproapelui. E amenințătoare. Descurajatoare. Nu are răbdare cu fiecare. Nu se face tuturor toate. Vorbește „în limbi” și nu zidește pe nimeni; adeseori însă, prin brutalitate, dărâmă, fiindcă nu știe a se deșerta. Credința care nu ia chip de rob nu duce pe nimeni la Dumnezeu. Ea poate doar să arunce pe altul în deznădejde. Numai iubirea care indelung rabdă „nu cade niciodată”. Spun Sfinții noștri Părinți: „chipul întoarcerii la Hristos este numai al blândeții”. Fiindcă blândețea este, după Sfântul Evagrie Ponticul, „chipul concret de manifestare a dragostei”. Dacă nu ai blândețe, nici dragoste nu ai. Și, chiar de-ai avea atâta credință încât să muți și munții, nu poți zidi pe nimeni cu ea fără iubire. Poți doar dărâma. Fiindcă, neavând blândețe, cazi din porunca iubirii. Iar credința e vie și lucrătoare numai prin dragoste. Fiindcă Dumnezeu, Care până astăzi lucrează, este Iubire. Așadar, și noi să lucrăm prin iubire, asemenea Lui. Un lucru ce nu pornește din dragoste, mai bine să nu-l facem. Iar tot ce facem numai pe temeiul iubirii să facem. Că, dacă iubire n-avem, prin ceea ce ni se pare nouă ca facem, mai mult desfacem, căci dărâmăm. Și, dacă iubire n-avem, ce am făcut noi cu blândul, îndelung-răbdătorul, iubitorul Iisus? Și cum am vrea noi să zidim fără El, Piatra din capul unghiului? Sau cum zicem c-avem iubire, dacă n-avem răbdare cu semenul nostru când el greșește și noi ne grăbim să-l mustrăm cu asprime, aruncând asupra lui piatra, deși noi înșine nu suntem fără de păcat? Suntem adesea nedrepți în zelul nostru de a-L impune pe Acela Care așteaptă – cu negrăită ardoare, dar și cu răbdarea-I nebiruită – momentul prielnic de a Se oferi. Momentul maximei mele deschideri la oferta Lui de iubire…

***

Starețul respectă cu multă delicatețe libertatea de a alege a ucenicului său. Ucenicul își ascultă Bătrânul din dragoste, încredințat fiind în inima lui că acesta e drumul lui spre Hristos și în El. Prin ascultarea din dragoste, între ucenic și Starețul său, se deschide un „canal de comunicare” prin care „circulă” Duhul Sfânt. Ucenicul își urmează liber Părintele în Hristos.

***

Părintele Arsenie Boca spune că ucenicul seamănă Bătrânului său. Și este firesc să fie așa. Fiindcă Starețul său îi „comunică”, împărtășindu-i ucenicului două realități: pe de o parte, pe Domnul Iisus Hristos, pe de altă parte, propria-i viață în duh.  El își împărtășește ucenicul de Hristos în „felul” în care el însuși Îl cunoaște din experiere. Nimeni nu poate da ce nu are. Cu atât mai mult: nimeni nu poate da pe Cine nu-L are. Sau cum nu-L are. Și nici nu poate cineva împărtăși altcuiva un Hristos „teoretic”, neînsușit, neexperiat mai întâi. Numai când El Însuși trăiește în inima noastră, Îl putem și împărtăși sau comunica aproapelui nostru. Dacă avem cui. Adică: un suflet deschis, dornic de a-L primi, o inimă receptivă la oferta Lui de iubire și la a noastră. Căci numai din dragoste pot sa-L “ofer” fratelui meu pe Iisus Cel din inima mea. Iar dacă El este în inima mea, El este cu tot cu dragostea Sa, de vreme ce El Însuși este Iubire. Și eu nu pot rămâne nesimțitor la dorirea Lui de a Se dărui prin mine aproapelui meu – fratele meu și al Său. Iar unul Îl cunoaște într-un fel, altul, în alt fel. Unul, într-o unire mai intimă cu El; altul, într-o întâlnire mai de la distanță. Așa cum Îl cunoaște și Îl trăiește, așa Îl și poate transmite cineva fratelui său pe Hristos. Pe de o parte, de aceea ucenicul seamănă – și tot mai mult – Bătrânului său: întrucât se împărtășește de Domnul prin Bătrânul său, primindu-L întru sine pe Hristos așa cum Îl cunoaște și cum Îl trăiește Bătrânul. Căci El, făcându-Se tuturor toate, fiecăruia i Se dăruiește pe înțelesul lui. Dar, în același timp, împărtășim aproapelui nostru propria noastră viață duhovnicească. Pe de altă parte, deci, ucenicul și de aceea seamănă Părintelui său, întrucât se împărtășește, în Hristos, de Bătrânul său.

Iar întru cât suntem deschiși unii altora în Hristos și receptivi la oferta Lui de iubire și la oferta de dragoste întreolaltă, ne devenim unii altora, într-o măsură, stareți – în măsura în care Îl dăruim pe Hristos și ne dăruim pe noi înșine – și ucenici, în măsura receptivității noastre.

Binecuvântat ești, Doamne, și minunat întru aceia care Te iubesc!

Vedeți și:

Taina iubirii (1)

Taina iubirii (2)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), CUVÂNT ORTODOX, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Taina iubirii (3)

  1. Pingback: Taina iubirii (1) « CUVÂNT ORTODOX

  2. Pingback: Taina iubirii (2) « CUVÂNT ORTODOX

  3. Nectaria zice:

    „Nu va mintiti unul pe altul, fiindca v-ati dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si v-ati imbracat cu cel nou care se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui care l-a zidit, unde nu mai este elin si iudeu, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si intru toti Hristos. Imbracati-va, dar, ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare, ingaduindu-va unul pe altul si iertand unul altuia, daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; dupa cum si Hristos v-a iertat voua, asa sa iertati si voi.”
    Epistola catre Coloseni

  4. lenalina zice:

    Adevãrat si frumos scris. Binecuvântatã esti Dianora sã ai un duhovnic care ti_a descoperit aceastã tainã a iubirii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s