Vina de a mai supravieţui

Pensionarea: ocazie de traume psihice

Îmbătrânirea fiziologică presupune pierderi sociale legate în special de pensionare, care constă în încetarea activităţii stabilită prin norme juridice.

Când durata medie de viaţă era mult mai scurtă decât cea actuală, momentul încetării muncii preceda cu puţin momentul morţii. În lumea agricolă din trecut, bătrânul nu abandona niciodată complet activitatea, menţinând astfel o valoare în nucleul productiv al familiei. În economia rurală nu se vorbeşte deci de o „depăşire” a vârstei productive.

În societatea industrială, în care accelerarea evoluţiei tehnologice face repede depăşite competenţele dobândite şi unde metrul-valoare este constituit de productivitate, omul de 60 de ani este împins într-o parte. De aici se declanşează o criză determinată de pierderea rolului profesional, economic şi social.

Pensionarea provoacă uneori grave traume psihice, deoarece determină o schimbare profundă a stilului de viaţă. După o perioadă de entuziasm, în care cel proaspăt pensionat îşi umple timpul cu vreun hobby sau cu „interese” neglijate în trecut, viaţa este invadată de plictis, de sentimente de inferioritate faţă de cei care încă lucrează şi de nostalgie faţă de activitatea din trecut. Pensionatul îşi dă seama că Duminica  nu mai este frumoasă dacă este generalizată în toate zilele săptămânii şi că a nu avea nimic de făcut echivalează cu o stare de inutilitate. Ieşirea la pensie semnalizează graniţa dintre vârsta matură şi bătrâneţe, şi aceasta independent de îmbătrânirea biologică.

Pe lângă pierderea rolului profesional, îndepărtarea de muncă presupune pierderea puterii economice, deoarece pensia este întotdeauna inferioară salariului, iar costul vieţii, în continuă creştere, sărăceşte. În societatea noastră, în care se impune un rasism economic care dă valoare vieţii conform cu ceea ce se posedă, „cine nu are” devine sinonim cu „cel ce nu e”.

În plus de aceasta, în strfundurile civilizaţieioccidentale care se extinde tentacular şi în lumea noastră, sunt prezente asocierile: bogăţie = reuşită, sărăcie = faliment ca şi cum succesul econoic ar constitui permanent o valoare.  Această mentalitate face ca pensionatul să se simtă un „sărac falit” un „client anti-economic”. Acesta este un aspect al crizei de valori specifice civilizaţiei tehnologice. Pensionarii sunt doar „bătrâni săraci”, anonimi eroi cotidieni ai supravieţuirii, condamnaţi la renunţare. Nu este vorba doar de cerşetorul care caută în coşurile publice de gunoi, sau de bătrânica care recuperează verdeţurile aruncate în continerele pieţei de zarzavat, ci şi de acei pensionari cărora sărăcia nu le permite să-şi petreacă lungile nopţi de insomnie cu lumina aprinsă, de frica plăţii la întreţinere.

Este vorba adeseori de o sărăcie timidă, solitară, silenţioasă, pudică chiar, deoarece în opulenta societate venerată de lumea noastră acest lucru este ruşinos, deci trebuie ascuns. Trăim într-o societate care, din cauza miturilor eficienţei şi productivităţii, culpabilizează pensionarul. Când se vorbeşte de costul pensiilor, se tinde întotdeauna să li se impute vina de a mai supravieţui. Se afirmă într-o manieră incorectă, că fiecare muncitor activ trebuie să menţină un pensionar, ignorând faptul că de fapt pensionarul când muncae, a plătit în fiecare lună contribuţia pentru viitorul său.

Arhim. conf. univ. dr. Teofil Cristian Tia

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Propovaduire (Pastorala, Cahetetica, Omiletica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Vina de a mai supravieţui

  1. Cistina S. zice:

    Cred ca marea problema nu este pensionarea ci pierderea unui statut. Pe de o parte in timp ce lucreaza sunt multi care se gandesc cu drag la pensionare si cu greu la faptul ca se tot mareste varsta de pensionare. Faptul ca nu mai esti angajat nu inseamna sa nu mai ai activitati, in primul rand poti petrece mai mult timp cu nepotii. Cum pot copiii merge in vacanta mare si in celelalte la bunici, daca bunicii au si ei un amarat de concediu, din care mai merg si pe la tratament, ca nu mai sunt tineri si nici nu vor sa-i barfeasca colegii ca stau in concedii medicale, cand ei se chinuie la servici. Ca pensionar ai avantajul timpului, ceea ce iti permite sa faci multe (teoretic) sa mergi in pelerinaje, sa cutreieri lumea, sa citesti, sa crosetezi haine pentru nepoti, sa-i inveti diferite mestesuguri si jocuri, sa le transmiti intelepciunea si experienta vietii.
    Cred ca problema de fapt este a faptului ca varstnicii, si deci pensionarii cu atat mai mult nu mai sunt respectati. Nu sunt respectati de stat (pensii f mici) nu sunt respectati nici de cei din jur si nici de nepoti cateodata.
    In vest, pensionarii pe care i-am vazut nu arata posomorati. La orice muzeu si in orice statiune vezi grupuri (chiar vesele) de pensionari care se bucura de timpul liber si de ofertele pentru seniori. Nu sunt dati la o parte, ci sunt respectati, si ba chiar apreciati cel putin pentru faptul ca au ceva in plus decat noi, experienta vietii cel putin, daca nu si mult mai multa intelepciune, pace, liniste sufleteasca.
    Cand vom invata sa-i respectam vom vedea ca avem mai mult de castigat. Un pensionar nu e un om care „mananca bani de la stat”, dar pentru asta trebuie o alta gandire din partea noastra a celor care nu suntem inca pensionari.

    • Unul dintre oamenii foarte dragi inimii mele a fost și va rămâne – Dumnezeu să îl odihnească! – nenea Victor. Așa îi spuneam, deși îmi fusese profesor de limba română în gimnaziu; îi spuneam așa, fiindcă îl cunoscusem înainte să intru în gimnaziu: era consătean cu tata și bun prieten cu el, venea deseori la noi împreună cu familia sa și noi mergeam foarte des la ei, așa încât am copilărit împreună cu copiii lor și i-am avut la evlavie, pe el și pe soția sa, ei fiindu-mi în fapt și părinți spirituali.
      Crescând eu, am plecat din comuna copilăriei mele, dar reveneam de câte ori aveam ocazia și, de câte ori reveneam, treceam și pe la ei. Primeam întoteauna bune învățături și întărire sufletească de la acești doi inediți stareți ai mei: nenea Victor și tanti Maria, solția lui – doi oameni deosebiți, cu adevărat minunați.
      Ce vreau să subliniez aici este felul cum cei doi au primit pensionarea. Nenea Victor, am spus, a fost profesor de limba română. Tanti Maria a fost învățătoare. Când s-a pensionat, tanti Maria a înflorit: s-a dedicat cu totul familiei – soțului ei și celor doi băieți ai lor. Nu la fel s-a întâmplat cu nenea Victor; el nu și-a găsit niciodată rostul numai acasă și părea că-și pierduse o dimensiune esențială, fapt care îl aruncase într-o întristare ce amenința să se cronicizeze. Deși o ajuta pe tanti Maria în gospodărie până și la spălatul rufelor (lucru pe care îl făcuse și înainte de pensionare), „trecerea în rezervă” îl mutila lăuntric. Nu lipsa de ocupație îl ofilea, ci amputarea rostului său care ținea de profesia sa. Era plin de energie, de putere de muncă, de capacitatea de a dărui (și de a se dărui) societății în continuare. Faptul că a fost pus la colț pentru vina de a fi îmbătrânit biologic i-a provocat o adevărată traumă psihică: firea lui generoasă, activă, volubilă, sociabilă a fost înlănțuită între gratiile unei colivii, iar această stare de lucruri era nefirească pentru el și l-a rănit lăuntric în mod profund. Trebuie subliniat aici un amănunt semnificativ: în ciuda vârstei de pensionare, nenea Victor nu îmbătrânise! Era, dimpotrivă, un om cu mult mai tânăr decât mulți dintre cei tineri numai cu numărul anilor. Nu și-a aflat liniștea decât la școală, ca suplinitor, iar mai apoi, la bibliotecă, unde se revigorase ca un pom căruia îii dăduseră muguri noi când, în sfârșit, ploua din belșug după o grea secetă.

      Sunt oamneni pe care numai moartea îi poate pensiona.
      Am avut în facultate doi profesori excepționali: Gheorghe Tohăneanu și Eugen Todoran. Din câte știu eu, au rămas la catedră dincolo de vârsta pensionării, cât timp au putut și au dorit să o facă, pentru simplul motiv că acolo le era locul și nimeni nu i-ar fi putut suplini.

      Este adevărat că sunt oameni care abia așteaptă pensionarea, dar eu cred că mulți dintre ei nu știu ce-și doresc: atunci când vor fi pensionari, s-ar putea să gândească altfel, pentru că realitatea va fi alta decât cea închipută de ei.

  2. Pingback: Unii ar dori abolite pensiile! « Hirlaul Edilitar

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s