Când Tu Te-ai înălțat la ceruri

Când Tu Te-ai înălțat la ceruri cu trupul nostru de pământ,

Ne-ai ridicat pe toți cu Tine, în al iubiri-Ți sfânt avânt:

Îm sânul Tatălui, asemeni cu Domnul Slavei înviat,

Deschis-ai cale, ca tot omul să poată fi îmbrățișat.

 ***

Și ce e omul? O fărâmă! Dar ce minune ai făcut,

Ca-n strâmtorarea tine noastre, să vrei cu dor a fi-ncăput

Și ca un om asemeni nouă, afară numai de păcat,

În pasul nostru de furnică, să mergi cu totul micșorat!

Ai coborât cât nu pot spune, în neputințe să petreci,

Când timpu-ntreg e o fărâmă pentru Acel Născut din veci;

Ai luat asupră-Ți lutul nostru, ca să ne-nveți să îl purtăm,

Încât nu trebuie să facem mai mult decât să Te urmăm –

Căci Tu ne-ai arătat și Calea, și mersul Omului pe ea,

Ca fiecare om să poată să-Ți fie-asemenea – de vrea.

***

Din necurmata Ta iubire, voit-ai: Însuți răstignit

Să fii cu trupul neputinței, ca-n el, să poată – biruit –

Să fie boldul cărnii care ne-ademenea cu vicleșug

De când neascultarea puse pe bietul om străinul jug.

Ai îndurat, cum nu se poate închipui, cumplit omor,

Ca firea noastră să își afle, prin moartea Ta, sfințit izvor

De viață veșnică. Iubirea cu care Om ni Te-ai făcut

Dumnezeirii, cale, astfel, să ne deschidă – a putut.

Și, înviat din moartea care n-avea putere-asupra Ta,

Femeilor Mironosițe, Te-ai arătat, spre-a-ncredința

Poporul Tău, de viața care urmează morții de aici;

Iar mai apoi, ai mers pe cale în rând cu cei doi ucenici,

Și drumul lor către Emaus le-a fost prilej preaminunat

Să afle taina mântuirii când Însuți i-ai încredințat.

Apoi, prin ușile închise, intrând la ucenici, le-ai pus

În inimile încântate, o bucurie de nespus:

Văzând ei trupul pătimirii, cu care crucea ai răbdat,

Păstrând urmele răstignirii, din moarte c-a fost înviat;

Și, ca să fie-ncredințarea deplină, ai mâncat cu ei,

Să nu mai aibă îndoiala, mai mult, asupra lor temei.

Atunci, și ochii, să priceapă Scripturile, Tu le-ai deschis

Și că Hristos avea acestea să pătimească, le-ai mai zis;

Și să se propovăduiască într-al Său nume minunat

Ca pocăința să ne fie oricăruia, spre-a fi iertat.

Dar să nu iasă din cetate – încă și-aceasta le-ai mai spus –

Până va fi să se îmbrace ei cu puterea cea de sus…

Și, spre Betania ducându-i, i-ai binecuvântat și-apoi,

Tu despărțindu-Te de dânșii, cu trupul Te-ai dus de la noi.

Ei închinându-Ți-se,-ndată lor doi bărbați s-au arătat

Și, că Te vei întoarce iară precum la cer Te-ai ridicat,

Le-a dat învățătură. Astfel, cu bucurie ei plecând,

Erau în toată vremea-n templu, pe Domnul Slavei lăudând.

***

Sunt toate-acestea minunate: cum Om, putut-ai să trăiești

Înghesuit în firea noastră, ca omul să îl mântuiești

Și-ntreaga-Ți pătimire sfântă, să ne-o aduci apoi în dar,

Ca, noi urmându-Te, Părinte, să înviem cu al Tău har;

Te-ai ridicat la cer cu trupul ce l-ai sfințit prea minunat,

De-a dreapta Tatălui, ca Omul să fie-ntr-Însul înălțat.

***

Dar vezi că suntem slabi și gângavi și-n voia noastră, prea puțini

În a-Ți urma pe calea Crucii, purtând cununa Ta de spini –

Deci, ne binecuvântă, Doamne, cu focul dragostei ce ești,

Să Îți urmăm, arzând cu duhul de sfinte doruri îngerești.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poezie religioasa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s