Asumarea crucii şi “gândirea pozitivă”

În viaţa fiecăruia dintre noi, îşi fac loc probleme, necazuri, dureri. Poveri avem, fiecare în parte, de dus. Dacă privim din afară, sarcina celuilalt ne apare imensă şi nemăsurat de grea. Precum şi este. Numai că Domnul, Cel ce îngăduie necazul în viaţa noastră şi Care ne ştie inima şi toate cele mai dinlăuntru ale noastre – nu îngăduie asupra nimănui să vină mai mult decât poate el duce. Fiindcă El totdeauna dă fiecăruia puterea de-aşi duce sarcina, oricât ar fi ea de grea.

Oamenii au însă atitudini diferite în faţa suferinţelor din viaţa lor.

Sunt oameni care îşi duc povara cu măreţie; sunt alţii care cad în depresie; şi sunt şi oameni care deznădăjduiesc.

Atitudinea pe care o avem faţă de propria noastră suferinţă depinde de relaţia noastră cu Dumnezeu.

Când El pentru noi nu există ori când Îl exilăm în “cerul Lui” ca pe un străin privitor la spectacolul vieţii noastre – suferinţa ne apare absurdă şi refuzăm să ne-o asumăm. Aparent paradoxal, ea atunci se ascute, căci îi adăugăm singurătatea la care ne osândim. Fiindcă omul nu-i singur atunci când nu are prieteni în lume, ci adevărata singurătate e iadul despărţirii de Dumnezeu.

Când Dumnezeu e un real Partener de dialog lăuntric într-o comuniune de Taină cu omul, acesta nu fuge de suferinţă: el şi-o asumă cu bucurie şi paradoxul este, din nou, aparent.

Cum s-ar putea bucura cineva când nenorocirea se-abate asupra sa? Punându-şi nădejdea în Dumnezeu şi încredinţându-I-se Lui cu totul. Dumnezeu ştie mai bine ca noi cele ce ne sunt de folos. Şi-apoi, nu sănătatea sau bogăţia, sau faima ori altceva din lumea aceasta poate s-aducă omului vreun trainic folos, ci împăcarea inimii cu Dumnezeu. Când noi ne străduim spre lucrarea poruncilor evanghelice, puterea şi viaţa lui Hristos-Dumnezeu se sălăşluiesc întru noi. Prin aceasta, omul lăuntric se curăţă (nu dintr-o dată, e drept), conştiinţa se luminează şi sufletul capătă îndrăznire la Dumnezeu, ca un fiu înaintea Tatălui său. Sunt gânduri care ne asaltează mereu să călcăm aceste porunci; dar Dumnezeu nu aşteaptă să izbândim asupra lor singuri, prin noi înşine, ci El caută la lupta noastră cu gândul viclean, iar izbânda chiar El ne-o dă când Îl strigăm în inima noastră şi El vine şi alungă gândul cel rău de la noi. Cine se luptă cu răutatea din el aşteptând de la Dumnezeu izbăvirea, cu toate că suferă, pacea Domnului sălăşluieşte în el. In pacea inimii, orice necaz s-ar abate asupra noastră, sesizăm Taina Crucii în el: asumarea suferinţei în bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Căci Însuşi Iisus Hristos Dumnezeu-Omul duce, împreună cu noi, crucea noastră pe umerii Săi.

Cu cât strădania omului e mai sinceră şi mai susţinută spre lucrarea poruncilor evanghelice, cu atât creşte şi puterea lui lăuntrică, pe care omul o experiază (pe cât poate el să cuprindă) din puterea lui Dumnezeu şi asta, pentru că Dumnezeu Însuşi Se află ascuns în poruncile Sale.

Din nefericire, în paralel cu atitudinea de asumare cu bucurie a crucii (când omul este puternic cu ajutorul şi prin harul lui Dumnezeu), întâlnim tot mai des, la o tot mai mare mulţime de oameni, o falsă putere în încercările vieţii, putere înşelătoare, bazată pe propriul sine, în manieră new-age-istă, într-o atitudine orgolioasă care aduce un afront lui Dumnezeu şi duce omul de râpă. Este vorba despre foarte la modă “gândirea pozitivă”, atitudine de viaţă numită in mod eronat astfel, întrucât este numită prin contrariul a ceea ce este ea în realitate. A gândi “pozitiv” în termeni new-age înseamnă a te încrede în tine însuţi de o manieră luciferică, atitudine de autoidolatrie, potrivnică lui Dumnezeu. Făcând astfel omul din sine însuşi propriul său dumnezeu, el caută să îşi rezolve singur problemele, din aceasta poziţie de fals dumnezeu, fără a mai apela la ajutorul Dumnezeului Celui Viu şi Adevărat. Dar cine poate să adauge staturii sale un cot ori să facă el însuşi un fir de păr alb sau negru?

“Gândirea pozitivă” nu e o tehnică de ultimă oră; ea e contemporană cu strămoşul Adam pe care şarpele l-a invitat viclean să se încreadă în sine însuşi şi să se facă prin sine pe sine asemenea lui Dumnezeu. Urmarea o ştim: asemenea lui Dumnezeu, nu s-a făcut Adam iar de Bine s-a despărţit, căci a ales răul în minciuna căruia a crezut mai mult decât în Cuvântul-Adevăr. Acelaşi îndemn viclean se ascunde în şoapta demonică a conceptului de “gândire pozitivă”. În realitate, acest tip de gândire este cu totul negativ, el opunându-se lui Dumnezeu. “Dar dă rezultate!” vor zice cei care au încercat. “Rezultate” a dat şi “gândirea pozitivă” a lui Adam – însă: ce fel de rezultate? Aceleaşi rezultate la care duce şi “gândirea pozitivă” de azi: despărţirea de Dumnezeu, înstrăinarea de El şi alipirea de cel viclean care-i “netezeşte” omului calea atunci când ascultă de el, ducându-l din ademenire în ademenire până la autodistrugere. Toată reuşita “gândirii pozitive” în aceasta constă: în a se convinge omul pe sine că rezolvarea oricărei probleme stă numai în puterea sa şi în a acţiona apoi conform acestei convingeri, făcându-se astfel luişi pe sine un dumnezeu. Jalnic şi vrednic de plâns “dumnezeu”!

Adevărata gândire pozitivă înseamnă a-şi recunoaşte omul neputinţa sa de făptură creată şi a-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu: “Doamne, Tu Singur ştii că eu nu-s mai mult decât un pumn de tărână şi încă: nici ţărâna ce sunt nu-i a mea, că şi aceasta tot a Ta e. Tu ştii că eu nimic nu pot fără Tine, căci Tu Însuţi ai zis: ” Fără Mine, nimic nu puteţi”. Dar Tu iarăşi ai zis:”Ceea ce la om este cu neputinţă e cu putinţă la Dumnezeu”. Tu Singur eşti, Doamne, puterea şi viaţa mea. Vezi necazul ce m-a ajuns, din Pronia Ta divină şi cu îngăduinţa Ta. Ajută-mi să duc povara aceasta pe care Tu astăzi binevoieşti s-o îngădui pe umerii mei. Eu sunt mic şi sunt slab şi sunt nimic fără Tine, Dumnezeul meu şi Creatorul meu. Necazul mă covârşeste. Dar mare eşti Tu şi necuprins şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Nu-ţi cer să-mi iei crucea acestei dureri; dar ajută-mă, Bunule, să o duc aşa precum Tu Însuţi aştepţi de la mine ca eu să o duc…” Iubitorul de oameni Dumnezeu va pleca urechea la ruga omului smerit. El nu doar că-i va da putere să-şi duca povara, dar, în mărinimia Sa dumnezeiască, va ridica omul cu crucea lui cu tot şi îl va pune pe umerii Săi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s