Suferinţa provocată tinerelor de neîntemeierea propriei familii (Căsătorie şi cununie în dreptul bisericesc român)

Căsătorie şi cununie în dreptul bisericesc român

Potrivit renumitului specialist de drept canonic Ioan N. Floca:

„Sfânta Taină a Cununiei este lucrarea sfântă prin care se desăvârşeşte – prin har – înţelegerea dintre două persoane, prin care acestea încheie căsătoria. Ca binecuvântare religioasă a căsătoriei, cununia se mai numeşte în sens cu totul general şi căsătorie religioasă, deşi căsătoria, chiar binecuvântată de Biserică, sau căsătoria religioasă, nu se reduce numai la Sfânta Taină a Cununiei, ci ea este formată şi dintr-o parte nereligioasă sau profană, care constă în înţelegerea firească, ce se stabileşte prin consensul persoanelor care încheie căsătoria. Această înţelegere constituie baza naturală a căsătoriei şi ea este determinată de legi statornicite de Creator, în natura omului, conceput ca o unitate, căci se zice: «bărbat şi femeie l-a făcut».

Fără acest consens, binecuvântarea religioasă, prin administrarea Sfintei Taine a Cununiei, nu poate să fie dată sau, chiar dacă se dă, ea nu produce efectul haric specific al acestei lucrări dumnezeieşti.”

Din definiţia aceasta, înţelegem că, întotdeauna, căsătoria este condiţie prealabilă a cununiei. Prin urmare, cerinţele necesare validităţii căsătoriei sunt implicite şi pentru cununie. Vom vedea însă, în rândurile care urmează, că aceasta nu înseamnă că ele sunt şi suficiente, cununia, pentru a fi validă, presupunând a fi îndeplinite condiţii suplimentare.

Cu privire la diferenţa de sex dintre viitorii soţi, Biserica consideră necesară existenţa acesteia pentru săvârşirea Tainei Cununiei. Un caz aparte îl constituie persoanele care au suferit o operaţie de schimbare de sex (transsexuali). În acest caz, chiar dacă din punct de vedere legal căsătoria a fost săvârşită, considerăm că nu se poate oficia Taina Cununiei, pentru că nu este posibilă, din punct de vedere teologic, recunoaştea schimbării sexului unei persoane.

Într-o lume distorsionată de patimi şi de consecinţele păcatului, unde multe din cele ce ar trebui să fie clare sunt obscure, vor exista probabil indivizi care au reuşit prin mijloace chirurgicale şi hormonale să pară fenotipic drept membri ai unui sex, altul decât cel în care şi-au început copilăria şi şi-au trăit pubertatea. Unii bărbaţi, îndeosebi cei care au fost alteraţi chirurgical pentru a apărea ca femei, pot adeseori trece drept femei la fel de uşor ca şi acele persoane care ca genotip sunt bărbaţi dar care, din cauza unei tumori feminizante, au ajuns să se căsătorească şi să fie acceptaţi ca femei. În continuarea gândirii primelor veacuri, cum va trebui Biserica să privească asemenea persoane care, după ce au trecut prin intervenţii de schimbare de sex, doresc să intre într-o căsătorie sacramentală? Dată fiind aspra condamnare a mutilării şi întrucât astfel de evenimente violente pot opri pe cineva să primească o Taină a Bisericii (de exemplu, oprire de la Preoţie), oricine a suferit intervenţii chirurgicale de schimbare a fenotipului sexual trebuie oprit de la Taina căsătoriei, ca să nu vorbim de Preoţie. Medicina trebuie să fie angajată în păstrarea şi refacerea umanului normativ, ca bărbat sau femeie. (H. Tristram Engelhardt jr)

În ceea ce priveşte condiţiile de vârstă pentru primirea cununiei, în plus faţă de cele presupuse de căsătorie, canoanele bisericeşti aduc completări cu privire la vârsta maximă pentru căsătorie şi la diferenţa de vârstă dintre soţi. Astfel, potrivit canoanelor 24 şi 88 ale Sfântului Vasile cel Mare, bărbatul ajuns la vârsta de 70 de ani şi femeia ajunsă la vârsta de 60 de ani nu ar trebui să aibă dreptul de a se cununa. În ceea ce priveşte diferenţa de vârstă, Pravila Mare, în Glava 198, precizează:

Afară de dreptate este […] să fie bărbatul bătrân şi muierea tânără, sau muierea bătrână şi bărbatul tânăr; care lucru nu este numai cum nu se cade, ci încă e ruşine, dosadă, imputare şi batjocură […] să se păzească cum se cade de vârstă, să nu fie bărbatul bătrân şi muierea tânără, nici muierea bătrână şi bărbatul tânăr; ci să fie amândouă părţile deopotrivă de ani…

În acest sens, profesorul Constantin Erbiceanu afirmă că unirea dintre bărbat şi femeie, care nu respectă cerinţa cu privire la diferenţa de vârstă, nu poate fi considerată căsătorie, „ci o speculă ruşinoasă, de interes, iar viaţa lor casnică este un iad pentru una din părţi”.

Şi la cerinţele referitoare la starea sănătăţii, dreptul bisericesc face adăugiri în sensul că este impediment la cununie:

lipsa facultăţilor sau însuşirilor fizice necesare, pentru îndeplinirea îndatoririlor de convieţuire conjugală, căci este iarăşi evident că lipsa capacităţii trebuitoare în acest scop, aduce prejudicii încheierii căsătoriei, fie că această lipsă este constatată la partea bărbătească, fie că ea se constată la partea femeiască .

La condiţiile prezentate mai sus, se adaugă şi condiţii de natură strict religioasă:
• credinţa ortodoxă;
• botezul valid;
• calitatea de membru al Bisericii cu toate drepturile;
• nici una dintre cele două persoane să nu fie logodită sau căsătorită bisericeşte ori civil;
• nici una dintre cele două persoane să nu fi fost căsătorită de trei ori;
• persoanele să nu se afle în relaţie de înrudire spirituală sau religioasă în astfel de grade în care este oprită căsătoria după legile bisericeşti;
• nici una dintre cele două persoane să nu fie de altă religie sau de altă confesiune;
• partea bărbătească să nu fie hirotonită sau hirotesită în vreo treaptă a preoţiei şi nici hirotesită în treapta de ipodiacon;
• nici una dintre cele două persoane să fi depus voturile monahale ;
• să aibă naşi ortodocşi cununaţi bisericeşte;
• să aibă dispensă de impedimente religioase, de la care se poate obţine aceasta, în cazul în care există astfel de impedimente.
Potrivit dreptului bisericesc, încetarea cununiei prin divorţ poate avea loc pentru următoarele motive:
• moartea religioasă: apostazia, erezia şi ţinerea la botez a propriului fiu;
• moartea morală: alienaţia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, osânda gravă din partea duhovnicului care se dă pentru păcate foarte grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului;
• moartea fizică parţială: neputinţa îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau impotenţa, boala gravă incurabilă şi contagioasă;
• motive care provoacă moartea civilă.

va urma

Siluan Popescu

Reproducerea chiar şi partială a textului  prezentului articol poate fi realizată doar cu acordul scris al autorului.

Citeste alte articole din aceasta serie:
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), Canoane (Drept bisericesc), Suferinţa provocată tinerelor de neintemeierea propriei familii, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s