De la Uncas la Edward Cullen – evoluţia unui tip de îndrăgostit, sau despre iubirea omenească, aşa cum nu va fi niciodată…

«Luaţi aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei…»

Matei, 6 :1

 Uncas nu este, desigur, Romeo Montague, aşa cum Fenimore Cooper nu este nici Goethe nici Eminescu. Domnul Gabriel Liiceanu ar fi de părere că lectura lui nu este de fel formatoare, aşa cum ar fi de exemplu lectura unor «Romeo şi Julieta». Totuşi, acest ultim mohican are atribute care susţin un tip de dragoste ce poate fi urmărit prin multe romane de-a lungul timpului, până la recentul Twilight Saga, al scriitoarei Stephenie Meyer. Uncas nu este condus de dorinţa de apropiere faţă de protagonista sa. E condus mai degrabă de dorinţa ca ea să fie liberă, fericită şi ferită din calea oricărui pericol (reprezentat, în text, de sălbaticul huron Magua). În acest sens sunt acţiunile lui şi în acest sens este ciudata lui dragoste pentru ea. Cora Munro e ea însăşi o forţă demnă de respect, intelectual, emoţional şi spiritual. Dar Uncas este şi mai puternic. Fapt care răspunde, într-un fel prejudecăţii tradiţionale ce afirmă că bărbatul ar trebui să fie superior femeii sale din toate aceste puncte de vedere. Mi s-ar putea răspunde că, în lumea necuvântătoarelor, este treaba oricărui mascul Alfa să îşi protejeze teritoriul, femela şi progeniturile, aşa că această populară înţelepciune vine mai curând dinspre animale decât dinspre oameni, indiferent dacă aceste animale sunt un grup de lei sau o haită de lupi. Posibil, dar n-ar fi prima dată în istorie când animalele se arată mai nobile, mai credincioase instinctelor juste şi deci mai de bun simţ decât umanii…

Urmaşul firesc al lui Uncas, în direcţia pe care o urmăresc, este un erou al autorului şi preotului luteran Lloyd C. Douglas, din cartea sa «Magnificent Obsession». Un tânăr lipsit de simţul originilor sale şi aparent de deschiderea sufletească aparţinând lui Uncas, suferă într-o zi un accident de navigaţie din care este salvat în detrimentul unui mare medic, pe care circumstanţele îl dau morţii. Din acel moment, binele din el se dedică salvării necondiţionate a oamenilor din jurul lui, mult în maniera chirurgului a cărui viaţă el o costase, şi, mai mult decât atât, văduvei medicului respectiv, doamna Helen Hudson, pe care tânărul Robert Merrick hotărăşte să o sprijine şi să o înconjoare cu dragoste, în toate acţiunile ei, fără să îşi dezvăluie identitatea şi fără să încerce vreodată o apropiere de ea. Din nou, ceea ce îl ghidează nu este un instinct de posesie sau un romantism de manual, ci pur şi simplu hotărârea că ea este un centru al afecţiunii lui şi că, în măsura forţelor lui, redutabile de altfel, femeia iubită va avea tot ce îşi doreşte să înfăptuiască, beneficiind de contribuţia protectorului său ascuns.

Şi aşa, ajungem în cele din urmă la Edward. Edward Cullen este mezinul răsfăţat al unei familii bine situate şi bine integrate de vampiri «vegetarieni». Respectul de sine şi respectul faţă de rasa umană îi obligă pe aceştia să se hrănească numai cu sânge de animal şi să nu atace niciodată oamenii în mijlocul cărora locuiesc. În exprimarea lui Edward însuşi, sunt ca nişte persoane umane obişnuite care ar consuma numai tofu la masă, în locul unor fripturi de vită. Iar Edward este îndrăgostit de Isabella Swan. Îi poate citi gândurile, o veghează noaptea când doarme (fiindcă el însuşi nu doarme niciodată) şi o apără de toate cele: accidente de maşină, conflicte eventuale cu părintele ei divorţat, pretendenţi nedoriţi, alţi vampiri mai puţini stăpâniţi decât demnul Carlisle, tatăl eroului. Edward însă, deşi îi doreşte Bellei tot binele din lume, nu trece niciodată peste voinţa ei, nici atunci când această voinţă pare să fie potrivnică binelui pe care el îl recunoaşte. Iar dacă ea şi-ar dori ca pereche pe altcineva decât pe el, Edward nu s-ar întoarce împotriva acestei dorinţe nici măcar cu un cuvânt, într-atât îi sunt de preţioase libertatea şi fericirea fetei pe care a ales-o, sau pe care circumstanţele au ales-o drept centru al dragostei lui.

Am ajuns la o vârstă la care îndrăgostirea mi se pare copilărească şi uşor stupidă. În felul ăsta, mă simt mai aproape de un vechi profesor stimat, care se distra foarte bine pe seama ei. Totuşi, acest soi de iubire şi acest fel de îndrăgostit nu numai că mă înduioşează, mă face şi să mă întreb cum trebuie să fie să fii preţuită într-un asemenea mod. Câtă putere trebuie să-ţi dea o astfel de dragoste, cât de mai bun om te poate face. Şi îmi aminteşte de o prietenă care susţine că numai Dumnezeu din ceruri iubeşte în felul acesta. Nici un om… nici un om! Poate în afară de aceste personaje ale mele preferate… Deşi şi personajele tot de oameni au fost concepute, nu-i aşa ?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s