Meşterul Rembrandt, prin ochii lui Jan Mens

«Fanatismul pentru italieni începea să-l plictisească pe Rembrandt, ba, cu timpul, chiar să-l dezguste. Capetele acelea de ghips, ale unor greci şi romani morţi, nu-i spuneau nimic. El voia să deseneze modele vii: un cap brăzdat de riduri al unui bărbat, o femeie bătrână, o fată cu ochi nostalgici, ca surioara Lijsbeth…»

Scriitorul Jan Mens s-a născut în septembrie 1897 la Amsterdam. Este creatorul unuia dintre cele mai interesante personaje feminine din literatura olandeză, amsterdameza Griet Manshande, şi a scris romane cu subiect istoric şi biografic. Mens îşi datorează marele succes la public talentului său de povestitor şi umorului fără sarcasm pe care-l practică. A fost tradus în numeroase limbi europene, inainte şi după moartea sa, din 1970.

Biografia romanţată a lui Rembrandt van Rijn îl prezintă pe acesta ca pe un om mai degrabă decât un artist, sau mai important decât artistul. Rembrandt nu este «posedat» de pictură decât în perioada dinainte de apariţia în viaţa lui a soţiei, Saskia, şi a copiilor pe care aceasta i-a adus pe lume (dintre care primii trei au murit, cuplul bucurându-se pentru un timp – adică până la moartea Saskiei – doar de cel de-al patrulea). Spre deosebire de pasionatul Michelangelo, Rembrandt a investit în viaţa sa de familie aceeaşi energie ca şi în artă. Te face să te întrebi de unde avea atâta; sau de unde scotea timpul fizic pentru ambele. Ei bine, se pare că se descurca…

În perioada uceniciei şi a primelor creaţii pe cont propriu a avut doi maeştri, pe Swanenburch la Leida şi pe meşterul Pieter Lastman la Amsterdam. A fost bun prieten şi a locuit o vreme, la întoarcerea în oraşul său natal, în casa pictorului Jan Lievens, împreună cu care a şi lucrat timp de vreo doi ani; erau amândoi «consumaţi» de arta lor în acea epocă. Poate şi fiindcă erau atât de tineri.

La începuturi lucra fără încetare. Îşi contesta profesorii, căuta lumina. Cunoştea Biblia atât de bine încât aproape că nu mai avea nevoie să o citească. În copilărie, i-o citea mama lui, soţia morarului van Rijn, seară de seară. Astfel că i-au plăcut temele biblice. A pictat un Iuda pocăit, o tragedie a lui Lot, o înfăţişare la templu a pruncului Iisus, un tablou cu Saul şi David. Când vedea oameni pe stradă, nu se gândea să le strângă mâna şi să şi-i facă prieteni, se gândea ce model i-ar trebui pentru care pictură. La Amsterdam a fost introdus de negustorul de artă Uylenburgh, care a expus Înfăţişarea la Templu în magazinul său. Acest lucru i-a asigurat lui Rembrandt comenzi. A pictat apoi, într-un singur an, 21 de portrete ale burghezilor din capitala olandeză şi ale soţiilor lor (pe care, de altminteri, nu-i putea suferi). La vremea aceea îşi dorea să aibă din ce trăi pentru a putea să creeze tablouri aşa cum şi le imagina el. Mai ales picturile de gen găseau clienţi cu duiumul, dar el voia să dea mai  mult, voia să se dăruiască pe sine, la nevoie să ardă, să se consume. Pentru un singur gest al chirurgului Tulp din tabloul pentru breasla medicilor făcuse nu mai puţin de 30 de studii, fiincă nu izbutea să-l prindă. Îi trebuia un gest demonstratv, didactic, totuşi distins…

Apoi a cunoscut-o pe Saskia, în casa pastorului Sylvius. Din acel moment nu şi-a mai dorit decât să o picteze pe ea. Şi a pictat-o. În Pluton şi Proserpina. În Danae, până astăzi, unul dintre cele mai celebre tablouri ale lui, în Perseu şi Andromeda. După ce s-a căsătorit cu ea, şi-a dorit de asemenea o casă frumoasă, care să nu facă de ruşine rudele aristocratice din partea miresei. Şi comenzi suficiente cât să asigure un trai îmbelşugat pentru tânăra doamnă van Rijn şi copiii ce aveau să vină. «Ceea ce caut este culoarea, mişcarea, lumina şi umbra!» După căsătorie, această căutare a trecut în ordinea respectului moral faţă de arta lui, în ordinea refuzului său de a face compromisuri cu propria creaţie. Dar scopul lui principal devenise fericirea nevestei. Scop care a furnizat, fără îndoială, prosperităţii, câteva tablouri de uriaşă valoare estetică. Mai frumoase poate decât ale multor altora, care trăiau aşa zicând «numai în scopuri artistice». Totuşi întrebarea rămâne, pentru mine, dacă nu şi pentru alţii, şi parcă şi pentru Mens însuşi: ar fi fost Rembrandt mai mult sau mai puţin Rembrandt dacă n-ar fi întâlnit-o niciodată pe mama unicului său fiu?..

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s