Te aștept, Valentina!

Pe Valentina, am cunoscut-o în urmă cu niște ani.

Era mai tânără decât mine cu multișor – n-avea încă treizeci de ani, iar eu împlinisem, de curând, patruzeci.

Valentina m-a impresionat de la-nceput prin entuziasmul ei, prin energia ei debordantă – caracteristici care țineau și de vârstă, e adevărat, dar și de felul ei de a fi – și prin bunătatea inimii ei.

La vremea aceea, când am cunoscut-o, eu revenisem de vreo șase ani la “bătrâna” Ortodoxie. Aveam deja o practică și acumulasem o oarecare experiență interioară pe drumul Bisericii lui Hristos.

Valentina “le amesteca”, în felul în care făcusem și eu la vârsta ei. O înțelegeam, căci trecusem și eu prin căutările ei zbuciumate. Însă n-o aprobam, fiindcă eu, între timp, ajunsesem la Adevăr.

Valentina era yoghină. Era vegetariană și avea un simț extrasenzorial foarte bine dezvoltat. Însă nu avea niciun discernământ în privința experiențelor în spațiul spiritual, nevăzut, cum nu avusesem nici eu în vremea când căutam ca și ea.

Am îndrăgit-o din prima clipă. Mai întâi, pentru că era un om bun, cu o inimă mare. Și apoi, pentru că-mi semăna într-un fel, prin înfrigurarea căutărilor ei spirituale. Și, nu în ultimul rând – și fiindcă-mi părea rău de de ea, căci întelegeam foarte bine prin ce trecea.

Îi plăcea să discute despre Dumnezeu. Ea însăși aborda subiectul și avea o mulțime de întrebări. Era deschisă spre dialog și nu-nțelegea de ce nu poți fi ortodox atunci când faci yoga. Socotea, ca și mine cândva, că toate religiile sunt bune.

Am încercat să-i vorbesc despre drumul spre Dumnezeu. Am căutat să-i arăt, pe cât m-am priceput și mi-a ajutat Dumnezeu, cum să deosebească minciuna de Adevăr. Mi-a devenit cu atât mai dragă, cu cât făcea un vizibil efort, ca să mă înțeleagă. Era cooperantă, iar eu învățasem să merg în ritmul ei. Mai ales că ea singură îmi spunea cât poate asimila. Mă asculta cu vădit interes o bucată de vreme (timp în care ea “procesa”), apoi îmi spunea: “Pentru astăzi, ajunge; lasă-mă să pot să înghit…” Și o lăsam, bucurându-mă pentru sufletul ei, că se străduia să scape din mrejele vrăjmașului.

În perioada aceea, ea își pusese în inimă să renunțe la yoga. Hristos putea lucra cu ea, aducând-o la Adevăr, căci și ea se pusese pe o poziție de deschidere față de El.

În vremea aceea, din motive de sănătate, eu am stat pentru o perioadă mai lungă la surioara mea. Pe Valentina, am cunoscut-o acolo. Pronia divină a făcut ca, la un moment dat, ea să rămână peste noapte la noi.

Valentina se temea să rămână singura noaptea și a vrut să doarmă cu mine. În noaptea aceea, am înțeles de ce. Avea coșmaruri și dormind, și trează, căci înșelătorul, cel care-i deturnase drumul spre Dumnezeu, nu voia să renunțe la ea. Pe cât mi-a ajutat Dumnezeu, i-am explicat ce i se întâmpla și pentru ce.

Trebuie să spun că nu doar eu încercam s-o ajut: mai ales că eu o cunoscusem târziu și, ulterior, ajungeam la răstimpuri acolo și nu țineam, între timp, legătura cu ea. Surioara mea se ruga pentru ea. Și, mai ales părintele S., care avea o răbdare, o înțelepciune și o dragoste îngerească.

Într-una din zile, Valentina ne-a spus: “Vreau să îmi fac un cadou de ziua mea: rugăciunea de 24 de ore…”

Rugaciunea de 24 de ore însemna să spună “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa” neîntrerupt,timp de 24 de ore, stând în poziția lotus. Am rugat-o: nu fă neapărat 24 de ore; fă șase, fă trei ore, fă două ore sau zece minute, dar fă rugăciunea în genunchi, fără imaginații, cu atenția numai la Dumnezeul Cel Viu și Nevăzut…

Am rămas îndurerate în urma ei: pe Valentina, o trăgea iar valul în larg!

Ne-am rugat pentru ea – cu durere și cu iubire, pe cât ne-a ajutat Dumnezeu. Părintele S. s-a rugat deasemenea și mai mult și mai adânc decât noi, pentru ea.

A venit ziua ei, a trecut; și ne-am întâlnit din nou. Și am ascultat cu fior povestirea ei despre “cadoul” pe care și-l făcuse.

“N-am putut să fac 24 de ore”, ne-a spus. “Am făcut numai șase. Dupa sase ore, am auzit foarte aproape de mine o voce tristă, așa de tristă, cum nu am mai auzit nicoadată. Vocea era a Cuiva, nu L-am văzut, dar era aproape de mine și foarte trist când mi-a spus: AȘA AU CĂZUT LEGIUNI DE INGERI!…

Ne-am cutremurat: Hristos coborâse în rugăciunea ei yoghină, ca să-i arate că drumul pe care mergea era drumul pierzării și îi descoperise similitudinea dintre yoga și căderea lui Lucifer și a legiunilor sale – narcisismul, mândria și bizuirea exclusivă a creaturii pe sine însăși. Căci yoghinul se încântă de sine însuși – și cum n-ar fi omul frumos, de vreme ce-i purtătorul chipului lui Dumnezeu? – dar se cuvine să dăm făpturii ce-i al făpturii, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Yoghinul nu numai că se încăntă de sine, ci se bazează pe sine însuși, pe puterile “sale” lăuntrice  (iar nu pe Dumnezeu, Dătătorul acestor puteri) pe care caută să le folosească de sinestătător, prin efort propriu, arogându-și și meritele oricăror “reușite” – el face astfel din sine însuși un idol, își este sieși propriul său dumnezeu, repetaâd prin aceasta căderea lui Lucifer și a celor dimpreună cu el.

În opoziție cu această atitudine de mândrie luciferică manifestată în practica yoghină, care scoate omul din sine și-l pune în legătură cu entități malefice care iau chipuri de îngeri luminoși (căci diavolul știe să joace teatru și e un iscusit travestit) – în opoziție cu aceasta, deci, în rugăciunea ortodoxă, omul ajunge în adâncimea ființei sale spirituale, în adâncul inimii sale duhovnicești, unde locuiește Dumnezeu în Treime, de la Sfântul Botez. Rugătorul ortodox, pe Dumnezeu Îl întâlnește în rugăciunea sa, de Acesta se uimește și se încântă, pe Acesta Îl adoră și Îl iubește, căci Îl trăiește lăuntric, în sine, și Îl cunoaște personal într-o experiere directă; pe Acesta se sprijină și de la El așteaptă tot ajutorul, recunoscând concomitent atât atotputernicia lui Dumnezeu, cât și propria sa nimicnicie de faptură creată, dar și iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru el.

În yoga, omul își este sieși atât obiectul cât și subiectul extazului, de aceea tinde spre depersonalizare și, neîntâlnindu-L pe Dumnezeul Cel Viu, își face o imagine (idol) despre o dumnezeire panteistă și impersonală și nu-i de mirare, căci nici nu aleargă spre Dumnezeu, ci împotriva Lui, chiar dacă nu asta este intenția sa.

În rugăciunea ortodoxă, omul se unește intim cu Creatorul său și experiază uimit această comuniune de taină, evidențiindu-i-se concomitent atât unirea inseparabilă dintre om și Dumnezeu, cât și identitatea  personală indestructibilă a fiecaruia.

În meditația yoghină, omul tinde spre o dizolvare panteistă a sa într-un univers impersonal. Or Dumnezeu este Persoana Absolută – sau, mai precis: Treimea de Persoane Absolute. Și omul devine persoană atunci când Hristos Dunezeu Se naște în inima sa duhovnicească și rămâne în ea împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Rugătorului ortodox, această realitate i se revelează cu putere, cu o evidență fără echivoc și de netăgăduit.

De aceea, conceptul de “yoga creștină” e un nonsens; căci nu poți fi și cu Dumnezeu și împotriva Lui, și cu Adevărul și contrar Lui în același timp și sub același raport.

Personal, am rămas cu o adâncă durere în suflet pentru Valentina și pentru toți yoghinii, căci ei nu știu ce fac. Au o experiență spirituală care le măgulește orgoliul și care face, până la urmă, viața lor, așa cum înțeleg ei să fie ea. Ei nu au termen de comparație, căci nu au o trăire ortodoxă și le vine greu să lase pasărea din mână (deși în mâna lor e doar iluzia) pentru cea de pe gard. Cum spunea cineva (redau aproximativ cuvintele, dar ideea o păstrez): vreau să devin ortodox, dar, deocamdată, nu am ce pune în loc. Adică: nu mă pot lăsa de yoga, pe asta o cunosc, din ortodoxie nu știu nimic, n-am nimic concret pe tărâmul ei. Durerea este că nici nu poți dobândi ceva concret pe tărâmul ortodoxiei câtă vreme te ții de yoga. Trebuie să mizezi totul pe această singură carte nemăsluită – ortodoxia – și roadele pe tărâmul ei vin din belșug însă: ulterior. Dar merită miza și investiția de suflet, căci “premiul” este chiar  Dumnezeu.

Acest Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire de oameni, se uită lung în zare și după acești rătăcitori fii ai Săi. Cu siguranță, câte unul Îi aude chemarea și se întoarce Acasă. Nădăjduiesc din adâncul inimii mele înlăcrimate că Valentina va fi printre ei. Fiindcă Hristos suspină la poarta inimii ei și se roagă de ea, cu lacrimi dumnezeiești: Te aștept, Valentina!…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Te aștept, Valentina!

  1. Cristian zice:

    Am citit articolul..si eu obisnuiesc sa spun rugaciunea inimii seara, inainte de culcare, pentru ca am observat ca ma linisteste. Am luat cunostinta despre aceasta rugaciune citind cartea „Pelerinul Rus” care mi-a lasat o impresie foarte puternica legata de trairile spirituale deosebite ale personajului principal.
    Ma intreb insa, dupa ce am citit articolul daca este gresit faptul ca practic aceasta rugaciune stand in pozitia „turceste” si nu in genunchi, asa cum recomada autoarea (recunosc ca mai mult din comoditate). As dori sa stiu daca este bine cum procedez, pentru ca m-a pus pe ganduri acest articol si mi-e teama sa nu ma indrept spre cai gresite..

    • „Roaga-te cum poti, numai roaga-te!” – e o recomandare pe care am primit-o si eu, pentru ca sunt situatii de slabiciune sau de boala, cand pozitia trupului conteaza mai putin sau deloc, dar conteaza „pozitia” inimii, adica sa avem o atitudine launtrica de smerenie inaintea lui Dumnezeu si de pocainta pentru starea noastra cazuta. Pozitia trupului – recomandata – pentru rugaciunea lui Iisus este sezand pe un scaunel , cu barbia plecata spre piept. Dar tot recomandat este sa o spunem in tot timpul si in tot locul, indiferent de situatie si de imprejurari, indiferent de activitatea cu care ne ocupam., indiferent de pozitie. Daca va atrage rugaciunea inimii, neaparat aveti nevoie de un duhovnic povatuitor in practicarea ei, pentru ca nu putine sunt primejdiile si nici mici. Daca nu aveti un duhovnic, e bine, pana cand il veti gasi, sa spuneti rugaciunea, pe cat se poate, neincetat, fara sa urmariti altceva decat atentia la Iisus Hristos Cel invocat in rugaciune si fara sa primiti imaginatii, fiindca imaginatiile, mai ales in timpul rugaciunii, sunt de la diavol.

  2. Marcel zice:

    Este bun articolul, pacat ca este xenofob si chiar as putea spune fanatic…

  3. Pingback: click the following document

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s