Gânduri despre deznădejde

Nu ştiu dacă aţi întâlnit vreodată un om deznădăjduit. Nu întristat, nu descurajat, nu deprimat, ci – deznădăjduit aşa cum numai duhul întunericului poate să asuprească pe om.

Întristarea e  o patimă grea. Deznădejdea e o cădere cuplită. Un „loc” de întuneric sufletesc  apăsător, sufocant, unde orice comunicare cu Dumnezeu e întreruptă şi unde, de acest scurt-circuit, nu întârzie să profite vrăjmaşul care aduce inistent înaintea celui suferind, ca pe singura „ieşire” posibilă şi ca pe unica „lumină” în întunericul greu de îndurat – sinuciderea.

Deznădejdea e o descurajare extremă a omului în faţa evenimentelor propriei vieţi şi se întemeiază pe împuţinarea credinţei până la ineficacitatea ei, când nădejdea e anulată. Un om cu o credinţă puternică în Dumnezeu nu va deznădăjdui niciodată, indiferent câte greutăţi ar întâmpina, indifrent cât de potrivnice ar fi împrejurările vieţii sale şi câte necazuri l-ar asupri.

E uşor a vorbi despre deznădejde din afara ei şi e lesne a da sfaturi când n-ai avut tu însuţi parte de ea. De aceea şi întâlnim oameni care judecă şi osândesc pe cei ce deznădăjduiesc. Noi, cât n-am simţit înşine gustul otrăvii, nu ştim ce gust are ea. Şi Dumnezeu să ne ferească de a gusta noi înşine din otrava aceasta! Dar şi de judecarea celui căzut în deznădejde să ne ferească Dumnezeu, luând seama la noi, de vreme ce ni se pare că stăm, căci n-am fost încă ispitişi până la sânge…

Am cunoscut oameni trişti, oameni descurajaţi, oameni deprimaţi şi oameni cu adevărat deznădăjduiţi.

Întristarea e o patimă grea a inimii care se întunecă, neştiind şi neputând să se bucure de nimeni şi de nimic.

Deprimarea asociază întristării lehamitea, lipsa de motivare  şi astenia.

Descurajarea adaugă o îngrijorare majoră, care aduce o stare de panică referitor la situaţia dată şi proiectată în viitor şi asupra cursului ulterior – necunoscut – al evenimentelor.

Deznădejdea este o stare de întuneric lăuntric, în care inima omului simte o apăsare ce îi pare de neîndurat şi o acută senzaţie de „drum înfundat”.

Când omul e trist, deprimat sau descurajat, el mai poate fi receptiv – deşi cu greu – la argumentul logic-moral şi de credinţă pe care poţi să i-l aduci în favoarea răbdării şi a nădejdii într-un curs ulterior favorabil al evenimentelor sau în favoarea asumării celor ce nu pot fi schimbate în viaţa sa şi a depăşirii momentului printr-o atitudine de încredere în Pronia divină.

În faţa deznădejdii, niciun argument nu stă în picioare, oridece natură ar fi el. Cel căzut în deznădejde e mult prea aproape de iad (de fapt: e cu iadul în inimă, căci s-a învoit cu gândul şi l-a primit în inima sa), ca să-l mai poată ceva convinge de absurdul gestului sinucigaş. Omul căzut în deznădejde vede în sinucidere singura rezolvare a problemelor sale, unica ieşire din drumul său înfundat.

Ce-i de făcut în această situaţie, pentru a fi cu adevărat de ajutor?

Am întâlnit reacţii de răspuns dintre cele mai diverse la căderea în deznădejde a unui apropiat. De la totala indiferenţă („treaba lui, viaţa lui, face ce vrea cu ea”), la falsa neputinţă, care-i tot o expresie a egoismului – „ce pot face eu?” – sau la atitudinea de reproş: „ai să mă înnebuneşti cu asta!”, până la cele două cu totul nesăbuite extreme: „fă-o odată, nu mai ameninţa!” şi: „cine spune n-o face”. Mai există şi atitudinea de „lup moralist”, la care un potenţial sinucigaş va reacţiona negativ, fiindcă se va simţi – şi pe drept! – neînţeles: el nu are nevoie să i se facă morală, ci îi trebuie un colac de salvare, pentru a supravieţui în furtuna deznădejdii care l-a cuprins. Toate aceste atitudini, deci, pe lângă faptul că sunt cu totul ineficace, dau încă dovadă şi de grave carenţe morale şi duhovniceşti.

Ce-i atunci cu adevărat de făcut, pentru a veni în ajutorul semenului nostru deznădăjduit?

O reacţie de prim-ajutor din partea noastră ar fi să-l înţelegem. Să căutăm să aflăm mecanismul gândirii lui: care sunt argumentele ce l-au adus în pragul gestului sinucigaş. Să împreună-pătimim cu el, simţind durerea lui ca pe a noastră şi putem face asta prin empatie, ca „metodă psihologică”, dar mai ales prin rugăciune, ca „metodă duhovnicească”,bine ştiind că prin rugăciune intrăm în atmosfera duhovnicească a celui pntru care ne rugăm, după cum ne învaţă Cuviosul Părinte Sofronie Saharov; sau împletindu-le pe acestea, căci empatia ne poate transpune în stare de rugăciune, iar rugăciunea aprofundează empatia. Când noi înşine plângem cu cel care plânge, durerea lui devine a noastră, simţim tot zbuciumul lui sufletesc şi chiar îl percepem ca pe propriul nostru zbucium, fiindcă am pătruns cu duhul nostru în atmosfera lui duhovnicească. În această situaţie, rugăciunea noastră devine intensă, arzătoare prin iubire şi eficace prin pogorârea noastră în iadul deznădejdii aproapelui nostru. „Doamne, sufletul meu îl pun epntru el!” – aceasta este starea inimii noastre atunci, în acele momente de cumplită durere pentru noi, când facem gestul bunului samarinean şi, în asemănare cu Hristos, punem pe umărul nostru greutatea fratelui nostru căzut. Iar în demersul acesta, noi nu suntem singuri, eu şi cu fratele meu cel căzut, ci Însuşi Domnul este acolo cu dragostea Sa şi ne ridică deopotrivă pe amândoi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s