Două vase

Două vase stau de vorbă
Într-o cuhnie, pe masă:
“Plină eşti mereu de ciorbă,
Nici nu poţi să ieşi din casă!
Peste margini revărsată,
Ia priveşte: ce mânjită
Ai ajuns; şi afumată…
Prea te porţi neîngrijită!
Eşti aşa de rea şi proastă!
Şi ciobită, şi săracă…
Eşti Stăpânului năpastă.
Cum crezi tu că o să-I placă
Lângă Sine să te ţie?
O să te arunce-ndată:
Prea eşti slută şi lălâie,
Şi murdară ziua toată!”

***

Vasul de pământ, tăcându-şi
Dorul în dureri şi-n chinuri,
Cu sudori amestecându-şi
Ale inimii preaplinuri,
Picură lacrimi pe masă,
Udându-şi smalţul sărit,
Stropind faţa de mătasă
În rubine înflorit:
“Cum să fac, să-Ţi fiu eu însumi
Mai pe plac, Stăpâne bun?
Ziua, noaptea, numai plânsu-mi
Cade-n mine şi-l adun.
Şi, când nu mi-l mai încape
Strâmta strachină de lut,
Lacrimi vărs – potop de ape –
Urma-n taină să-Ţi sărut.
Nu sunt bun de mai nimica:
Ard mereu, să ţin fierbinte,
Cât de lungă-i ziulica,
Ce-i dai inimii şi simte…
Dar: sunt oală preasăracă,
De pământ puţin, murdar…
Împărate, cum să-Ţi placă
Al ţărânei mele dar?
Să nu mă arunci, Stăpâne,
Că şi-n strachină de lut,
Dacă vrei, poate rămâne
Cât i-ai dat cu împrumut.
Şi, de-i ajuta să fie
Mai destoinică, apoi
În amara-i sărăcie,
Ea va face roduri noi…”

***

Vasul cel de aur cată
Cu mirare şi dispreţ:
“Ia, nu te mai plânge, fată,
Nu vorbişi aşa isteţ!
Împăratul cum să puie
Daruri într-al tău noroi?
Ciobul tău cum să se suie,
Să ia vinul de altoi?
Eşti pământ! Nimica toată!…
Te vei face iar pământ:
Sărăcia-ţi n-o să poată
Să-ţi dea aripi cu avânt.
Nici n-o să-ţi deschidă cerul
Către care năzuieşti:
Prea ţi-e ne-nţeles misterul
Tainelor dumnezeieşti!”

***

Vasul de pământ îşi plânge
Neputinţa în nevoi
Şi-ale sale lacrimi, strânge
În sărmanul său noroi.
Între timp, vasul de aur
Se încântă,-nchipuind
Pe Stăpânul, Meşter Faur,
Chipu-ntr-însul oglindind.
În durerea lui nestinsă,
Vasul de pământ s-a spart…
Însă,-n lacrima-i prelinsă,
Izvorăşte mir de nard.

***

Vine şi Stăpânul! Iată,
Se aud cântări cereşti…
“Bine că te-ai spart odată!
Prea-ncepuseşi să jeleşti…” –
Socoteste-n sine-şi vasul
Cel de aur strălucit
Şi se bucură de ceasul
Când Stăpânul a venit.
“Se va apleca”, gândeşte,
“În oglinda mea curată,
Chipul căutând, fireşte,
Să Îşi afle ziua toată.”

***

Şi Stăpânul Se apleacă
Peste masă… Şi culege
Ciobul oalei mult săracă –
El pe-acesta îl alege.
“Doamne, ia-mă şi pe mine!”
Strigă vasul aurit.
“Dară tu-Mi eşti, oare, cine?
Şi ce muncă Mi-ai trudit?
Văd pustie cupa-ţi, goală;
Aurul îţi e sărac…
Dar în astă biată oală,
Eu doresc să Mă îmbrac!…”
Şi, luând cu Sine ciobul,
S-a dus în cântări cereşti,
Să-Şi îmbrace-n ceruri robul
În veşminte îngereşti.

***

Oare,-n urmă, ce-a făcut
Vasul gol şi aurit?
Judecata l-a durut
Şi amarnic s-a căit.
Şi, de-atunci, se tot trudeşte
Să se facă vas de lut,
Unde tainic locuieşte
Domnul Slavei încăput…

Dianora Ioana

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Două vase

  1. Nectaria zice:

    Imi place tare mult,e foarte frumoasa poezia!Doamne ajuta!

  2. Mariana Berinde zice:

    Felicitari D-na Ioana e f buna poezia si cu tilc! va multumesc! Mariana Berinde.

  3. Mariana Vass zice:

    Doamne, ajuta lutul nostru sa-nteleaga-a se smeri…fiindca numai astfel Tie noi placuti vom fi! BUCURIE!

  4. Marcela Igna zice:

    foarte frumoasa poezie!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s