Pocăinţă

Găsesc păcatul că-i legat de mine:

Orice aş face, cad în el mereu –

Puţine îmi sunt zilele senine,

Pământ netrebnicit rămas-am eu.

***

Îmi e necaz şi-mi e aşa ruşine,

Că patimile-mi strigă mai grozav –

Năvală dând sălbatic peste mine,

Mi-e trupul slab, mi-e sufletul gângav.

 ***

Nici rece nu-s şi nu sunt nici fierbinte,

Mă tem c-ai să mă verşi din gura Ta…

Oricât m-aş strădui să lupt, Părinte,

Prea lesne mă răpune patima.

 ***

Sunt văgăună şerpilor. Şi scorpii

Se simt acasă-n pieptul meu pitic:

M-aduc mereu pe-o margine a gropii

Şi îmi arată-adâncul de nimic.

 ***

Îngenunchez la groapa-mi pregătită:

De furi şi de tâlhari sunt vămuit –

Dar mi-amintesc în ceasul de ispită:

Ce mult, Iisuse Doamne, m-ai iubit!

***

Plec fruntea-mi în ţărână şi Te caut

În pieptul meu acum să Te găsesc,

Cu ultima-mi suflare să Te laud,

Că mult, Iisuse Doamne, Te iubesc…

***

Îmi iartă înc-o dată neputinţa,

Ridică-mă pe umărul Tău blând,

Primeşte-mi pe-nserate pocăinţa –

În mine, chip de rob Tu iar luând.

***

Din piept-umi, ies năvalnice puhoaie

De lacrimi dintr-o dată: un potop –

Mă primeneşte cu a lor sărmană ploaie

Şi-ajută-mă talantul să-l dezgrop.

 ***

Eu cred că am să mor de-aşa durere

Şi cad smerit cu faţa la pământ:

El s-a deschis şi plată lui mă cere

Şi parcă: eu şi el totuna sunt.

***

Suspin amar cu ultima-mi suflare:

Aştept să ies din trupu-mi vlăguit –

Rămas-am numai rana ce mă doare

Că iar, ca totdeauna, Te-am rănit.

***

Aştept să văd lucind tăişul coasei,

Aştept securea morţii să mă ia,

Ca peştele cules pe fundul plasei,

Aştept să biruiască-asupra mea…

 ***

Dar iată că Lumina-Ţi mă-mpresoară

Şi încă: din adânc mă străbătu –

Şi inima-mi sărmană-o înfioară:

În mine, răsărit-ai, Doamne, – Tu!

***

Tu, Soare Blând, mi-aduci cu-a Ta Lumină,

Pe urma ploii plânse din belşug,

În pieptu-mi istovit, pacea-Ţi senină

Şi-aprinzi cu focul Tău smeritu-mi rug.

 ***

În mine, simt puterile-Ţi divine:

M-adună laolaltă şi mă strâng,

Şi vinele de viaţa Ta-mi sunt pline

Cânt trupu-mi ca pe-o pâine caldă-l frâng.

 ***

Tu m-ai iertat din nou, Iisuse Blânde,

M-ai ridicat din hăul patimii,

Cu zorii dimineţii renăscânde –

Mi-ai dăruit pământul inimii.

 ***

Rămâi şi priveghează în tăcere,

Smerit Tovarăş tainic să îmi fii

Şi moartea când pe Cruce mă va cere,

În mine Răstignit, să mă învii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poezie religioasa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Pocăinţă

  1. Gabriela zice:

    Sentimente pe care si eu le incerc, dar nu le pot nici macar exprima, daramite sa scriu o poezie atat de frumoasa! Minunat exprimata purificarea prin lacrimile care spala pacatul.
    Doamne ma rog in fiecare seara, da-mi lacrimi sa-mi pot plange multele pacate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s