Suferinţa provocată tinerelor de neîntemeierea propriei familii

Adevărul de-acasă

Deseori, gesturile noastre arată doar sentimente de suprafaţă sau, mai grav, sentimente pe care nu le trăim nici măcar în momentul în care facem aceste gesturi. Zâmbim binevoitor când vrem să-l asigurăm pe celălalt de liniştea noastră sufletească şi de dorinţa de a-l ajuta; uneori, prin fermitatea privirilor, dorim să subliniem convingerea că ştim exact ce avem de făcut cu viaţa noastră şi că experienţa acumulată ne permite să abordăm cu un maxim de optimism orice problemă; alteori, oferim strângeri de mână şi îmbrăţisări pline de elan ce vor a spune: Mai puternic decât acum nu m-am simţit niciodată! Dar de câte ori exprimă aceste gesturi realitatea sufletească profundă pe care o trăim? Rar…

Şi asta nu e tot! Există probleme pe care, pentru a nu apărea slabi în faţa celorlalţi, facem eforturi serioase ca să le mascăm cât mai bine. Astfel, ne străduim cel mai mult ca să ascundem ceea ce englezii numesc hometruth, expresie pe care Nicolae Steinhardt o traducea prin adevărul de-acasă, deşi o considera intraductibilă în limba noastră:

Omul, şi el, înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură când dai peste ceea ce englezii numesc „cadavrul din dulap” ori „adevărul de-acasă” şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi, când rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pământului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg.

Altfel spus, expresia face referire la un adevăr sau o problema personală, profundă, plină de suferinţă ori care ar putea naşte o suferinţă majoră. Când este dezvăluită această problemă, iar uneori numai bănuită sau sugerată, zâmbetele ni se transformă în maxilare încleştate ori în lacrimi ce par a nu se mai opri, fermitatea privirilor se stinge în căutarea unui punct de sprijin pentru lăuntrul dezorientat, iar capul plecat ori mâna tremurândă strigă după o îmbrăţişare, care să ne convingă măcar pentru o clipă că nu am rămas să înfruntăm singuri durerea ori temerea ce ne-a secătuit de putere. O colecţie impresionantă de situaţii care ilustrează exact aceste lucruri aţi văzut, poate, în serialul „Doctor House”, al cărui personaj principal pare să îşi fi făcut un hobby din a dezvălui adevărurile adânc ascuse în suflet.

Pe de altă parte, există o inerţie în noi de a crede că doar lucrurile mari, evenimentele deosebite din viaţa celuilalt merită o atenţie sporită, un efort special de a-i alina suferinţa; însă, nu rar, sinea îi este dramatic răvăşită de probleme ce ne par a fi lipsite de importanţă sau care ne place să credem că se rezolvă de la sine, ori să considerăm că ţin prea mult de intimitate, pentru a putea fi abordate.

Aşa se face că există probleme ce produc suferinţe majore, dar despre care ne este atât de dificil să vorbim când suntem afectaţi de ele şi ne vine şi mai greu să credem că există, dacă nu le vedem prezente în viaţa noastră. Una dintre acestea este găsirea partenerului de viaţă. Sunt sigur că nu mică vă va fi mirarea când vă voi mărturisi că cele mai multe persoane care îmi solicită ajutorul, fie pentru a-mi cere sfaturi, fie pentru a-mi cere să mă rog, fac referire la această problemă, pe care de cele mai multe ori o identifică prin expresia dezlegarea cununiilor. De fapt, nici eu nu făcusem o analiză specială a acestui aspect până când părintele Dumitru Vanca m-a întrebat:

Care este suferinţa pentru alinarea căreia ţi se adresează cel mai des oamenii?

După ce am făcut această constatare, am încercat să aflu dacă este doar o impresie personală, o situaţie de excepţie, sau este cu adevărat o problemă care afectează pe o scară mai amplă societatea şi iată ce am descoperit.

În ultimii douăzeci de ani, în România, tot mai multe tinere cer ajutorul Bisericii pentru că nu reuşesc să se căsătorească. Aceasta se întâmplă, în primul rând, pentru că după 1989 cu toţii am dobândit libertatea deplină de a apela la ajutorul preoţilor. Apoi, diferenţa dintre numărul femeilor şi cel al bărbaţilor a crescut foarte mult: în cifre aproximative, de la 300.000 la 550.000, adică cu mai mult de 80%.

Ceea ce a accentuat însă cel mai mult, în rândul tinerelor, prezenţa suferinţei morale legate de imposibilitatea de a se căsători este faptul că ele nu se mai căsătoresc în jurul vârstei de 22 de ani, ci aproape de 26 de ani. Este firesc să vă întrebaţi de ce vorbesc doar despre tinere şi nu şi despre tineri. Pentru că presiunea psihică pe care a adus-o creşterea vârstei medii la prima căsătorie le afectează mult mai mult pe ele. De ce? Deoarece nu pot deveni mame, în mod natural şi fără riscuri medicale majore, decât până în jurul vârstei de 40 de ani, problemă pe care bărbaţii nu o au.

Problema căsătoriei este foarte importantă deoarece alegerea viitorului soţ este a doua decizie ca importanţă, după alegerea credinţei, pe care tinerele trebuie să o ia în viaţă.

Nerealizarea căsătoriei are influenţe majore nu numai în viaţa personală a tinerelor, ci şi în plan social. Astfel, o femeie rămasă singură va crea un disconfort psihic întregii familii, iar dacă numărul celor aflate într-o asemenea situaţie este mare, aceasta are influenţe importante asupra demografiei şi nu numai.

În plus, chiar şi atunci când căsătoria se realizează la o vârstă mai înaintată, demografia este dramatic afectată. Ştim că femeile acceptă să devină mame până în jurul vârstei de 40 de ani, vârstă de la care pot apărea probleme majore în legătură cu sarcina. Prin urmare, o femeie care se căsătoreşte la vârsta de 35 de ani este greu de crezut că va da naştere la mai mult de doi copii. Cel mai probabil, va avea un copil. Dar, pentru a contribui la creşterea populaţiei, este nevoie ca familia să aibă cel puţin trei copii.

Ultimul recensământ a arătat o scădere importantă a populaţiei României. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că familiile dau naştere la un număr tot mai mic de copii. Redăm în graficul următor evoluţia, de la un recensământ la altul, a numărului de copii pe care o femeie din România i-a născut în cursul vieţii sale, adică evoluţia indicelui conjunctural al fertilităţii.

Constatând că problema neralizării sau a realizării mai târzii a căsătoriei pe care tinerele şi-o doresc are impact major atât în viaţa lor personală cât şi în plan social, lucru de care sper să vă fi convins şi pe dumneavoastră prin cele arătate până acum, am cercetat cum a fost tratată această tematică în literatura psihologică şi teologică.

Suferinţa produsă de singurătate a preocupat pe mulţi psihologi fapt pentru care există numeroase lucrări de psihologie în care este analizată, însă o lucrare dedicată special suferinţei tinerelor ce nu reuşesc să se căsătorească nu am putut identifica. Tematica este abordată sub anumite aspecte, însă trebuie să arătăm că acestea nu pot constitui decât o bază a analizei, deoarece niciun psiholog nu a relaţionat tema, în mod prioritar, cu aspecte ce ţin de credinţă şi nu a fost interesat să pună în evidenţă modul în care credinţa sau Biserica pot contribui la alinarea sau la vindecarea suferinţei tinerelor ce nu reuşesc să se căsătorească.

De asemenea, mulţi teologi au tratat în lucrările lor teme legate de Taina Cununiei, aprofundând aspecte precum cel moral, dogmatic,  juridico-canonic, liturgic etc.; dar o lucrare în care să se trateze în mod special manifestările, cauzele şi modul în care poate fi alinată sau eradicată suferinţa lăuntrică a tinerelor ce nu reuşesc să se căsătorească nu am reuşit să identificăm.

În afara studiului datelor statistice şi a literaturii de specialitate, în investigarea şi în analiza temei, am apelat la tehnica interviului, realizând mai mult de o sută de interviuri ce au urmărit o selecţie cât mai diversă, pornind de la vârstă, domeniu de activitate, arie geografică, statut social, studii, aspect fizic. La acestea, am adăugat analiza mai multor site-uri şi a emisiunilor de televiziune dedicate socializării în vederea mariajului.

Ca un rezultat al acestor eforturi, lucrarea prezentă urmăreşte să analizeze felul în care tinerele se raportează la căsătorie şi la Taina Cununiei, factorii ce acţionează asupra comportamentului lor în căutarea partenerului de viaţă, cauzele unui eventual eşec, suferinţa pe care o resimt în cazul în care nu se căsătoresc până la o anumită vârstă, precum şi să ofere soluţii pentru evitarea, alinarea şi vindecarea acestei suferinţe. Soluţiile se adresează preoţilor şi consilierilor pastorali, tinerelor aflate în această suferinţă, dar şi celor ce au un rol determinant în educarea acestora: părinţi şi profesori.

Analiza noastră se va referi la tinerele de etnie română din România, iar în cadrul acestora, ne vom mărgini la subgrupul celor cu studii superioare, deoarece am constatat că în rândul lor se regăsesc cele mai multe tinere ce resimt o suferinţă morală legată de negăsirea viitorului soţ.

Ca final al acestor cuvinte introductive, aduc mulţumirile mele tuturor celor ce m-au ajutat pe parcursul scrierii acestei lucrări. În mod deosebit mulţumesc părintelui duhovnic Lavrentie, părintelui stareţ Ioanichie, părinţilor mei, bunilor prieteni Narcis şi Smaranda Floricioiu, coordonatorului lucrării de master, Pr. conf. univ dr. Dumitru Vanca şi celei ce s-a ostenit cu corectura, Florea Dianora Ioana.

va urma

Siluan Popescu

Reproducerea chiar şi partială a textului sau graficelor prezentului articol poate fi realizată doar cu acordul scris al autorului.

Citeste alte articole din aceasta serie:

Suferinţa provocată tinerelor de neîntemeierea propriei familii