Octombrie

O dimineaţă senină, de sfârşit de octombrie…

Încă de la începutul toamnei, dorisem cu ardoare să fac o plimbare prin pădure. Să merg agale, măsurând drumul la pas. Şi-n vremea asta, să amuşin pădurea cu toate simţurile la pândă, cu atenţia încordată, ca să nu-mi scape nimic din farmecul ei.

Pădurea devine toamna o grandioasă simfonie în culori: de la galbenul pal, trecând prin ocru şi verdele copt, apoi prin roşu în toate nuanţele minuţios gradate până la brunul întunecat, într-o inspirată armonie riguros concepută şi materializată sublim.

Petele de culoare se întreţes, completându-se şi punându-se una pe alta-n valoare, într-un magnific tablou: Pictorul a pus atent fiecare tonalitate a culorii la locul său, într-un joc de lumini cu străluciri şlefuite şi umbre ce temperează trăsături de penel – într-un echilibru desăvârşit.

Simfonia culorii e întregită de tabloul sonor. Fiecare foşnet de frunză are o anumită intensitate, dând un glas unic în felul său. Fiecare fâlfâit de aripă în zbor glăsuieşte aparte, fiecare insectă dezmorţită sub soarele molcom ţine alt ton, fiece zvon de animal ştiut numai pădurii e unic, fiece susur de apă curgând în albia sa, pe prundiş, ori ascuns sub pământ – are un timbru anume. Iar vântul le ţine isonul, urcând sau coborând tonul, după intervalul sonor în care evoluează vioara întâi.

Apoi, fiecare copac, fiece plantă, oricare fruct şi orice rădăcină au o anume mireasmă şi un altfel de gust – dulce-acrişor, acru-dulceag, amărui ori fad, înţepător sau discret.

În toate acestea, se regăseşte o înţelepciune anume, pe care-o aduce cu sine vremea rodului bun de cules. Căci toamna este, prin excelenţă, vremea maturităţii, când rodul e copt, după felul seminţei care s-a semănat. Natura se aşază acum în virtutea legilor puse în sine de Creator. Ea pentru aceea-i splendidă, fiindcă nu se abate de la Cuvântul lui Dumnezeu…

Păşesc rar, cu paşi apăsaţi, cu mâinile înfipte în buzunare, din pricina frigului care îmi strânge trupul şi-mi gârboveşte umerii în această dimineaţă de octombrie brumat.

Cerul sticleşte deasupra mea, boltit într-o imensă cupolă de un albastru intens. Nicăieri, în tot cursul anului, n-am văzut cerul de un aşa albastru ca în dimineţile de octombrie. Numai octombrie ştie să-şi potrivească astfel culoarea, încât să obţină cea mai expresivă tonalitate, cea care surprinde exact, cu o precizie matematică aproape – păstrând însă misterul care se adânceşte mereu – inima toamnei cu toate stările ei. De la bucuria reţinută a dimineţilor dezmorţite sub soarele blând, la exaltarea exuberantă a fericirii de a se dărui – toamna este asemenea unei mame duioase, al carei devotament merge, fără rezerve, până la sacrificiul de sine. Căci dăruirea ei este totală şi dezinteresată: toamna nu aşteaptă nimic pentru sine mai mult decât bucuria de a fi de folos…

Numai octombrie zugrăveşte, cu un penel de maestru, cerul în felul acesta, încât el devine ameţitor de înalt şi, în aceeaşi măsură, neajuns de adânc în profunzimea culmilor sale nebănuite. Dacă nuanţa culorii ar fi cu o tonalitate mai ridicată, intensitatea ei, devenită extremă în sufletul toamnei, ar face ţăndări cerul, ca pe-o oglindă supusă unor tensiuni interioare prea mari. Însă dacă ar fi cu o tonalitate mai joasă, ar falsa în simfonia culorii şi armonia s-ar destrăma. Dar octombrie, destoinic ucenic al Creatorului, ştie precis cât să aprindă culoarea, cât s-o îngheţe şi cât să o tempereze, pentru ca tabloul să fie fără cusur. Albastrul cerului din dimineţile lui brumate, boltit ca o imensă cupolă deasupra pădurii, acoperă tainic inima toamnei, ferind-o de brutalitatea oricărei priviri indiscrete şi oferindu-i, în acelaşi timp, prilejul să se dăruiască cu mărinimie, fără a-şi epuiza misterul, oricui se apropie cu gingăşie. Cerul dimineţilor de octombrie nu dezvăluie taina, deşi o oferă, căci, dăruind-o, o adânceşte mereu. Octombrie te conduce în profunzimea ei tot mai adâncă, de sensuri inepuizabile, pe care numai pe rând ţi le poţi însuşi, în ritmul şi în măsura în care tu însuţi i te deschizi. Căci taina este a comuniunii cu Creatorul, pe care-L descoperi, uimit, în creaţia Sa, în care El Se ascunde smerit şi aşteaptă să Îl găseşti şi pe care ţi-o adresează într-un sublim dialog al iubirii…

Ce minunat eşti Tu, Doamne, şi cât de mult ne iubeşti!

Ce măreţie ai pus în cerul acestui octombrie pe care l-ai zidit spre bucuria noastră, împodobit cu acest inegalabil albastru…

Şi toată dăruirea de Sine-Ţi în toate cele zidite de Tine, pentru ca eu, omul, să am posibilitatea să Te aflu în ele pe Tine, Dumnezeul meu, Care prin toate-mi vorbeşti, pogorât putinţei mele de a Te pricepe, deşi, în toate acestea fiind, eşti dincolo de ele. Şi, pentru ca aflându-Te în cele ce-mi sunt la-ndemână, să pot primi în tina mea sărmană dumnezeiasca Ta viaţă, pe care Tu cu ardoare aştepţi ca eu să-Ţi îngădui să mi-o dăruieşti…

Cum aş putea, oare, să-Ţi mulţumesc vreodată îndeajuns?

Şi cum eu, Doamne, oare, nu Te-aş iubi?…

Scot mâna din buzunar cu grăbire, cu un gest repezit, fiindcă un funigel mi s-a agăţat în privirea tremurătoare şi-mi ţese genele ca un păienjeniş. Mâneca flanelului meu de lână absoarbe lacrima întâlnită în drum. Inima mea Te caută cu nesaţ… Ce minunat eşti Tu, Doamne, şi ce drag îmi este să-Ţi aflu urma în inima mea!

Îmi trec şi celălat braţ peste ochi, fiindcă ai dat drumul aici unui stol de funigei şi ei mi se agaţă-n priviri, cum eu am nimerit, din nebăgare de seamă, în mijlocul zborului lor. Îmi scânteiază-mprejur ca nişte fulgere străvezii, sticlind îngheţat la răstimpuri neregulate. M-au prins în jocul lor de scântei şi se agaţă cu dinadinsul de mine, nevrând să-mi dea drumul din dansul lor. În curând, mă vor face fuior.

Îmi apăs braţul mai tare peste ochii care mă dor. Mâneca flanelului meu absoarbe discret lacrimă după lacrimă, ivite nestăvilit din izvorul desfundat adânc în pieptul meu. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!…

Mă aşez ghemuit în frunziş. Bărbia îmi cade în piept, ca atrasă de un magnet. Rămân aşa şi Te chem fără cuvinte, căci nu mai am glas.

Durerea mă strânge în mine, ca într-un punct. Îmi pare aşa de rău pentru tot ce-am greşit în viaţa aceasta atât de scurtă! De câte ori m-am făcut eu însămi durere în inima Ta, Dumnezeul meu! Durerea aceasta este acum adânc nesfârşită în mine – ea mă cufundă ca într-un abis. Iartă-mă, Doamne, nu mai am decât lacrimi şi iubirea pe care Ţi-o dăruiesc…

Brusc, totul dispare în jurul meu. Nu mai simt nici durerea care mă sfâşia. Căci pacea Ta coboară lin în mine şi îmi mângâie, negrăit, inima. În acest întuneric, nu mai e nimeni aici, afară de noi amândoi: Tu şi cu mine, într-o sublimă îmbrăţişare. Tu eşti în mine întreg, nu ştiu cum încăput cu dumnezeiasca Ta nemărginire în fărâma mea de pământ. Eu sunt întru Tine, ca un picur de apă întors acasă, în marea sa. Nici nu ştiu unde mă-ncep şi unde sfârşesc eu, cuprinsă în Sine-Ţi ca lacrima mării într-un ocean. Însă nu mă dizolv în oceanul nesfârşitei Tale iubiri. Şi, cu toate că eu mă topesc de iubire, nu mă mistui în timp ce ard. Nu-mi pierd identitatea, căci Tu nu mă anihilezi în cuprinderea Ta. Dimpotrivă: mă întregeşti, împlinindu-mă cu dumnezeirea Ta pe mine, netrebnicul om de pământ. Fiindcă Tu mă respecţi cum nimeni nu mă respectă şi mă iubeşti ca nimeni altul, Dumnezeul meu, deşi nu sunt decât un fir de nisip. Dar: în grăunţul tinei mele, Tu Te încapi nemicşorat şi mă pui în valoare prin umanitatea pe care Ţi-ai asumat-o şi pe care, cu mărinimie dumnezeiască, mi-o dăruieşti vindecată…

Cum, oare, Doamne, eu nu Te-aş iubi?…

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa şi toată lumea Ta.

…mă ridic anevoie din frunzişul care m-a cuibărit. Soarele mi-a ajuns la amiază. Dar, până spre seara, mai sunt nişte ceasuri şi pot să mai merg.

Inspir adânc numele Tău împreună cu aerul dulce-acrişor-amărui al pădurii, în vreme ce pasul meu măsoară poteca pe care am apucat…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Octombrie

  1. Mariana Berinde zice:

    Minunat text si minunat sufletul omului care-l scrie.Sa va dea Dumnezeu sanatate si viata lunga.Cu prietenie .

  2. Pingback: Am lipsit « CUVÂNT ORTODOX

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s