De dragul Părintelui Teofil

“Orice miracol îl înţelegi după ce se stinge irevocabil. Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai ştim să trăim cu intensitate decât amintirea. Pare că judecăm întotdeauna înălţimea dragostei prin comoţia despărţirii.”

(Mihai Neamţu)

 “De dragul Părintelui Teofil” este numele expoziţiei itinerante de fotografie care prezintă fotografii vechi din colecţia Mănăstirii Brâncoveanu, fotografii recente realizate de prieteni şi apropiaţi ai Părintelui Teofil Părăian (Dorin Berian, Ioan Gînscă, Ovidiu Man, Ovidiu Muraru, Horea Preja, Andrei Rosetti, Pantelimon Şuşnea, Serafim Vuc), dar şi texte reprezentative din cuvântările Părintelui şi un panou interactiv, pe care vizitatorii pot expune fotografii personale cu Părintele Teofil. Expoziţia a ajuns deja la ediţia a şaptea. În luna octombrie a.c., Editura Teognost a lansat o nouă mapă cu fotografii, dedicată Părintelui Teofil Părăian, care cuprinde cele mai apreciate imagini din expoziţie.

Mi-am îngăduit să “împrumut” această sintagmă pentru titlul articolului de faţă, întrucât ea exprimă adânca iubire, preţuirea şi evlavia pe care cei care l-au cunoscut – personal, din conferinţe sau din scrierile sfinţiei sale – le au pentru Părintele Teofil, unul dintre marii duhovnici pe care Dumnezeu i-a dăruit mult-încercatului nostru popor, pentru ca, în vălmăşagul lumii acesteia prinsă sub valul năucitor şi nimicitor al răsturnării valorilor, să aibă încă un stâlp de lumină care să-l povăţuiască spre împărăţia lui Dumnezeu.

De dragul Părintelui Teofil, aşadar, şi acest scurt puzzle în care amintim mai întâi faptul că duminică, 4 noiembrie 2012, la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus (imediat după Sfânta Liturghie), va avea loc slujba parastasului Părintelui.

Pe 29 octombrie, s-au împlinit trei ani de la mutarea sa la Domnul, Căruia se roagă pentru cei care îl îndrăgesc şi îl au la evlavie. Şi de la Care, cu siguranţă că cere darul bucuriei pascale în inima drept-credincoşilor.

Cei care l-au cunoscut faţă către faţă dau tulburătoare măruturii despre Părintele Teofil:

“Ceea ce este caracteristic Părintelui Teofil este bucuria pe care o împrăştie. O bucurie molipsitoare, transmisibilă. De altfel, crede că asta este una dintre misiunile sale: cu ajutorul lui Dumnezeu, să înmulţească binele şi bucuria. A făcut-o prin viu grai şi prin cărţile rezultate în urma parcursurilor sale misionare. Asta ar trebui să fie condiţia fiecărui om: viaţa lui să fie spre bucuria semenilor şi bucuria lui Dumnezeu. Simpla vedere a chipului Părintelui Teofil, de o nesfârşită şi blândă luminozitate, un chip care este oglinda unui suflet păstrând neofilită o sfântă candoare paradiziacă, linişteşte şi aduce pace şi bucurie, desprindere instantanee de poverile acestei lumi. “(Costion Nicolescu)[1]

“Părintele Teofil, se ştie, excela prin asta: avea inimă de prieten, inimă de mamă, inimă de frate. Eu simţeam tot timpul nevoia să-i arăt ce făceam cu lucrul mâinilor şi n-aveam cum, dar îi descriam ceea ce văd. Şi părintele vibra când îi descriam o imagine, o fotografie. Era foarte deschis şi întotdeauna era interesat.” (Părintele Ioan Gînscă)[2]

“Părintele era special, avea originalitate, dar în duhul Bisericii. Avea discernământ, şi asta rămâne. Foarte, foarte rar mai vezi oameni care au discernământ. E ceva extrem de rar. Şi asta rămâne. Nu faptul că părintele a fost un nevăzător, căci ştia nu ştiu câte pe de rost. Că mintoşi dintr-ăştia sunt destui! Ci discernământul şi bucuria molipsitoare și imensa delicatețe. Pur şi simplu, era incandescent! Veneai de la sfinția sa transfigurat, de oriunde îl întâlneai! Când te întâlneai cu Părintele Teofil, erau deodată și Paștile și Crăciunul! Iar asta nu se poate uita niciodată!” (Părintele Ioan Gînscă)[3]

“Erau deodată şi Paştile, şi Crăciunul”, pentru că Părintele trăia şi transmitea şi bucuria Naşterii, şi bucuria Învierii Domnului în inima omului el însuşi născut şi înviat în Hristos. Esenţa învăţăturii Părintelui Teofil tocmai în aceast mesaj constă: omul este dăruit şi dator să trăiască bucuria vieţii prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, în credinţa lucrătoare prin iubirea care “niciodată nu cade”

În cuvântul său: De la tinereţe până la batrâneţe, rostit către un grup de tineri veniţi în vizită la Mănăstire, Părintele spunea: “Aşadar, aceste două lucruri să le aveţi în vedere: credinţa lucrătoare în iubire, credinţa şi iubirea, credinţa unită cu iubirea, iubirea manifestată de credinţă, iubirea întemeiată pe credinţă. Aceste lucruri trebuie să le aveţi în vedere de la tinereţe până la bătrâneţe. Iubirea îi fericire. Să ştiţi că cineva care iubeşte e fericit. E bine să căutăm iubirea până la măsura aceea să ne trasportăm unii pe alţii din afară înăuntru, să ajungem să ne trasportăm unii pe alţii în noi. (…) adevarata iubire aduce în fiinţa celui care iubeşte pe cel pe care îl iubeşte: pe Dumnezeu, pe oameni, pe părinţi, pe prieteni, pe cunoscuţi, pe toţi cei către care ne este iubirea, îi aducem în sufletul nostru şi îi purtăm în noi. Un cuvânt de la Sfântul Munte zice aşa: inima mea nu are decât intrări, ieşiri nu are, cine a intrat odată în inima mea nu mai poate ieşi de acolo, pentru că inima mea nu are decât intrări, nu are şi ieşiri.

La tinereţe, omul e propriu pentru iubire însă, de multe ori, e propriu pentru o iubire egoistă. Trebuie să avem iubirea aşa cum o are în consideraţie Dumnezeu, adică, o iubire care ne fericeşte şi o iubire care fericeşte pe cei din jurul nostru. (…)

Vă atrag atenţia: Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră, pe primul plan al existenţei noastre, întâi e Dumnezeu şi apoi omul, Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în inima noastră, dacă nu-i pe primul loc nu-i pe locul care I se cuvine. Credinţa în Dumnezeu este o credinţă despovărătoare, o credinţă care ne ajută să ocolim lucrurile rele, credinţa trebuie să fie unită cu iubirea, să fie lucrătoare în iubire, după cuvântul: de aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am iubire, nimic nu sunt, n-am nicio valoare.”[4]

Despre sine însuşi, Părintele Teofil, lucrător şi mărturisitor al iubirii,  spunea: “Dacă e vorba să răspund la întrebarea cine sunt eu ca duhovnic, aș spune că sunt duhovnic mare, mic și de nimic. Mare, pentru cei ce mă ascultă; mic, pentru cei care nu mă ascultă; și de nimic pentru cei care mă ocolesc. Cei care mă critică nu-mi iau nimic din ceea ce am, iar cei care mă laudă nu-mi adaugă nimic la ceea ce am.”[5]

 Câteva adrese utile: 

Parintele Teofil Paraian (site-ul Părintelui Iulian Nistea)

De dragul Părintelui Teofil ( site-ul expoziţiei itinerante de fotografie
DE DRAGUL PĂRINTELUI TEOFIL !
)

Parintele Teofil Paraian (Blogul Părintelui Ioan Gînscă)

Video:

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), Sfinti, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la De dragul Părintelui Teofil

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s