Primăvara înnegurată. Pentru o înţelegere a adolescenţei.

Deoarece identitatea psihică se defineşte în termeni sociali, religiozitatea presupune un mediu corespunzător în vederea dezvoltării ei. Studiile au arătat că participarea adolescenţilor la cult şi la programele bisericeşti de tineret nu depind atât de înclinaţia lor faţă de Biserică şi de religie, cât de calitatea legăturilor pe care le menţin cu alţi membri ai Bisericii.1 Astfel, „cât priveşte identitatea, ea nu se fondează în gol şi este important ca Biserica să cultive relaţiile personale ale adolescenţilor în mijlocul grupurilor de aceeaşi vârstă. In măsura în care existenţa lui Dumnezeu se împărtăşeşte şi altora, credinţa acestora creşte şi devine simţită”.2

In încercarea de a primi un înţeles personal şi un conţinut în relaţia cu Dumnezeu, se observă fenomenul paradoxal în care adolescentul se în- depărtează de relaţia de până atunci cu Biserica. Vestita împotrivire faţă de cerinţele obişnuite bisericeşti (mergerea la slujbe, primirea tainelor, rugăciune, catehizare) şi contestarea atât de neplăcută a părinţilor şi chiar a cateheţilor, a învăţaturilor teologice pe teme ale credinţei, precum şi raţionalismul defensiv, atât de emfatic, nu urmăresc nimic altceva decât păşirea într-o depărtare sufletească necesară sau căutată. E o depărtare de temă în vederea formării propriilor priorităţi, în vederea înfăptuirii în mod personal a acestor realităţi. Chiar şi atunci când cel în cauză nu o conştientizează, ţinta ultimă este prefacerea personală şi vie a relaţiei cu Dumnezeu. Şi asta, evitând şi eliminând toate acele laturi bolnăvicioase şi dăunătoare ale credinţei pe care le-a primit până arunci. Problema, din nefericire, este că de multe ori aceste abateri câştigă teren, determinându- I să se îndepărteze definitiv de credinţă…

Insă pentru a nega elementele problematice pe care Ie-a primit nu este neapărat nevoie să se revolte; împotrivirea lui poate fi pur şi simplu o procedură firească de autonomie. „Chiar şi dacă un adolescent a crescut într-o Biserică «perfecta», el poate găsi un anume motiv ca sa se revolte. Această dezamăgire poate să fie de multe ori chiar o parte necesară a procesului de dezvoltare, mai ales pentru acei adolescenţi care au crescut în familii creştine. In realitate, se crede că o perioadă de contestare şi de îndoială este o parte firească a adolescenţei. Pentru unii, dacă nu pentru toţi, este neapărat necesară pentru a reuşi în deplina lor creştere către maturitate, către o credinţă personală interiorizată şi stabilă.

Dacă îndoiala va fi abordată prin condamnare, îi va crea înclinaţia către escaladare a comportamentului, ori înrădăcinându-i îndoielile, ori acreditându-i înclinaţia către revoltă.”3

Problema crucială este cum pot părinţii şi Biserica, în general, să administreze îndoielile adolescenţilor…

Nici Biserica şi nici părinţii nu trebuie să se lase păcăliţi de aspectele superficiale, crezând că, dacă frecventează slujbele, adolescentul nostru este şi religios. Adolescentul care nu se revoltă faţă de Biserică nu deţine deloc în mod sigur o credinţă matură, ci se poate resemna într-o credinţă şi o moralitate de convenienţă, formaliste4, exact cum se poate întâmpla şi cu dezvoltarea identităţii.

De altfel, în adolescenţă are loc o reconsiderare a metodelor fizice de apărare înfiripate în perioada precedentă, cu rezultatul de a se menţine angoasele, de a se simţi neprotejaţi şi vulnerabili. In consecinţă, construiesc noi sisteme de apărare, uneori foarte dure: raţionalismul, ascetismul, ideologiile – de obicei, naţionalismul. Deseori este vorba despre apărări care sunt pu-se în mişcare ca reacţie la dizolvarea identităţii. Când religiozitatea este folosită ca mijloc de apărare, atunci nu este demnă de crezare şi, de obicei, nu are nici viaţă lunga. In situaţiile în care totuşi va persista pe toată perioada vieţii, se va forma ca o credinţa fanatică, agresivă, dură şi se va conforma oricărei schimbări.

Criza de credinţă a adolescentului este deseori urmarea mai multor elemente. Shelton sintetizează câteva dintre acestea5:

– Presiunea din partea colegilor, a prietenilor, care accentuează diferenţa faţă de regula generală.

– Rezerva în faţa instituţiei: religiozitatea în perioada adolescenţei este de cele mai multe ori
impersonală şi particulară, iar organizarea vieţii bisericeşti nu intră în câmpul de interes.

– Despărţirea de părinţi: părinţii sunt cei care de obicei trasează înclinaţiile şi valorile în viaţa copiilor, şi, în cazul în care adolescentul hotărăşte să se îndepărteze de ei, hotărăşte să se îndepărteze şi de lucrurile preferate de părinţi şi să descopere singur ce înseamnă Dumnezeu pentru sine.

– Răzvrătirea. Deseori, răzvrătirea ajută într-o oarecare măsură la formarea identităţii. Abordarea acestui fenomen într-o manieră negativă din partea părinţilor poate genera un cerc vicios care să întărească convingerea adolescentului că: acesta este drumul meu, şi nu am nevoie de sfaturile voastre.

– Căutarea înţelesurilor sau sensurilor. Vechile răspunsuri nu mai sunt suficiente pentru noile întrebări existenţiale, iar cei mari nu sunt în măsură să-şi revalorizeze răspunsurile. Răspund adolescenţilor precum le-au răspuns şi copiilor dinainte – lucru ce se întâmplă din nefericire foarte des.

– Dezamăgirea şi neîncrederea: inconsecvenţa multor creştini adulţi provoacă adolescenţilor
furie şi descurajare.

– Răutăţi personale: certuri şi conflicte afective, nesiguranţă personală, probleme de apărare vin să şubrezească legătura adâncă a credinţei. E nevoie de o pastoraţie care să abordeze întâi greutăţile lor personale şi apoi adevărurile înalte.

– Mediul: atmosfera socială şi culturală din jur nu uşurează şi nu autentifică legătura cu
Dumnezeu.

– îndoiala este mama învăţăturii: lucru pe care mulţi adulţi nu l-au conştientizat în propria
lor adolescenţă. „îndoiala are nevoie de o abordare din partea tinerilor aflaţi în căutarea sensurilor şi adevărurilor. Este în măsură să încurajeze maturizarea, şi nu să o întârzie. Să înţelegem aici că adulţii care au în grijă adolescenţi nu trebuie să le nască îndoieli negative şi relativitate.”6

In educaţia religioasă nu rezultatul cu orice preţ este necesar. Scopul nu sfinţeşte (scuză) mijloacele. De altfel, educaţia autoritară se preface în final în cel mai sigur mod de a nu se atinge rezultatul dorit. „Presiunea din partea părinţilor micşorează posibilităţile maturizării identităţii personale şi, implicit, conduce către ţinte morale exterioare şi nu interiorizate. Insă adolescenţii ai căror părinţi au adoptat modul democratic de educaţie, pe care l-au completat cu mediul social, au mai mare şansă să-şi ia propriile hotărâri şi să-şi asume valorile părinţilor lor.”7

Cum subliniază şi Fuller, „atitudinea revoltată a adolescenţilor este înţeleasă deseori ca un refuz al credinţei religioase a părinţilor; alţii pot reacţiona la solicitările psihologice ale formării identităţii implicându-se într-o confesiune sau sectă religioasă complet diferită de confesiunea părinţilor lor, în timp ce alţii pot afirma religia părinţilor lor într-un mod fanatic… îndoiala nu este duşmanul credinţei religioase, ci deseori cel mai bun aliat al ei, în situaţia în care presupune sau implică o credinţă personală şi plină de sens.”8

Tocmai setea pentru un înţeles personal este cea care naşte nepotrivire, de vreme ce mulţi adolescenţi în adâncul lor au acceptat alegerile existenţiale ale părinţilor lor şi îşi doresc să le continue, însă, nefiind definitivate identitatea şi independenţa lor psihică, sunt în neputinţă de ale împlini altfel decât fie răniţi, fie umiliţi în trăirea identităţii proprii. Identitatea este maturizată în măsura în care a fost modelată de adolescentul însuşi, în măsura în care acesta se şi simte integrat în ea. în cadrul răzvrătirii, desigur, putem să observăm şi fenomenul invers: adolescentul eşuează în religiozitate dintr-o ciudă sau o furie faţă de condiţiile obişnuite ale familiei, dar în acest caz este vorba de o alegere fără perspectivă.9

O astfel de dezvoltare însă nu este întotdeauna fericită sau reuşită. Fenomenul religios, la nivel mondial, dar şi la nivelul spaţiului nostru, prezintă şi confesiuni distrugătoare (secte), în care persoana omului este ignorată şi dizolvată. O abatere într-o astfel de zonă implică drept resort tocmai încercarea de independenţă, în ciuda rezultatelor tragice opuse. Aceasta poate avea loc şi în spaţial eclezial, printr-o idolatrizare a duhovnicului, cu consecinţa ca tânărul să se transforme într-un ucenic fără voinţă şi uneori în monah sau monahie fără o chemare autentică. Aceasta se poate întâmpla nu doar ca urmare a eşecului diferenţierii psihologice de familie, ci şi a unei identităţi psihice sufleteşti întârziate, în care părinţii sunt înlocuiţi cu alte autorităţi.

Din toate acestea reiese nevoia de a înţelege cât mai deplin procesele din viaţa adolescentului şi de a ne asuma răspunderile ce ne revin în aşa fel, încât implicarea adolescenţilor în taina mântuirii şi a dragostei de Dumnezeu să se facă într-un mod constructiv. O pastorală mult mai determinantă în cazul adolescenţilor ar presupune cercetarea autocritică a credinţei clericilor şi părinţilor, înnoirea modului de manifestare a credinţei, libertatea în educaţie, întruparea dragostei şi a persoanei în teologie, lucruri la care ne vom şi referi în continuare.

Oricum, un lucru principial îşi aşteaptă încă materializarea: constituirea Bisericii ca trup şi învederarea caracterului ei de comunitate. Chiar dacă teologia nu este suficientă pentru a-i convinge pe adolescenţi, are şanse mari de a reuşi măcar în parte pastoraţia lor. „Mărturia religioasă pe care o dă Biserica este mult mai mult decât un fapt izolat în viaţa unui tânăr. Este expresia plămădită a identităţii sale într-o credinţă comunitară. Cei mai mulţi oameni care frecventează regulat biserica au sentimentul că apar- ţin cuiva, că sunt cunoscuţi, că sunt doriţi sau că uneori le lipseşte cineva care e absent. Mulţi găsesc prieteni buni în biserică şi se bucură de un sentiment de familiaritate în timpul cultului comun. l0

Primavara innegurata. Pentru o intelegere a adolescentei,

PR. VASILIOS THERMOS

Traducere din limba greacă de Pr. Serban Tica

Editura Sophia, Bucuresti, 2011, pp. 134-142

1 Cathryn Hill, op. cit., p. 306.

2 V. Bailey Gillespie, op. cit., p. 141.

3 Cathryn HM, op. cit., p. 306.

4 Idem, ibidem.

5 Charles Shelton, Adolescent Spirituality: Pastoral Ministnjfor High School & College Youth, 1983, p. 143.

6 Idem, ibidem, p. 146.

7 Patricia Noller, op. cit., p. 34.

8 Robert Fuller, Reîigion and the Life Cycle, Fortress Press,
Philadelphia, 1988, p. 40.

9 Idem, ibidem. înţelegem aici cât de mioapă şi deşartă sau desuetă este înclinaţia multor părinţi, cateheţi şi chiar clerici care se concentrează exclusiv pe conţinutul credinţei pe care o predau, ignorând ajutorul de care au nevoie adolescenţii pentru a-şi forma identitatea proprie în cadrul credinţei.

10 Merthon Strommen, op. cit., p. 127.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în Propovaduire (Pastorala, Cahetetica, Omiletica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s