„Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae”

M-am obișnuit pentru această rubrică cu „noul”. Am urmărit adesea să identific fie vreo reușită editorială de prin spațiul Bacăului, fie am comentat autori cu renume pentru criteriile „de la centru” (a se înțelege București!) ori am cochetat cu literatura universală contemporană, mizând adesea în cazul acesteia pe autori aproape necunoscuți. Rareori însă, excepția a fost dată de un imbold interior pe care, deși existau motivații cât se poate de raționale, nu am simțit nevoia să-l explic până la capăt. De fapt, nu toate criteriile ar trebui dezvăluite, nu fiecare discurs are obligativitatea de a se împiedica în raționamente fixe. Paradoxal, uneori, a fi în pas cu „moda literară” cere un preț pe care îl plătești în timp – zâmbetele se amestecă printre animozitățile pe care fără voie le-ai provocat, riști să rămâi în afara trendului, arunci în câmpul de luptă judecăți de valoare care ar trebui să-și întâlnească valabilitatea în planul imediatului. Asta, într-un fel sau altul, te califică. Recunosc, nu-mi place polemica încrâncenată, abia tinută în frâu; pe de altă parte, nu sunt nici un atlet al șuetelor culturale care, în continuare, mi se pare că păcătuiesc în marea lor majoritate prin frivolități ce nu supraviețuiesc momentului. Înainte de a reintra în luptă, îmi regăsesc echilibrul odată cu întoarcerea către cărțile de suflet – mă refer la cele din fericita perioadă a primelor achiziții culturale ori la volumele de memorialistică. Dar nu sunt nici primul, nici ultimul care procedează astfel. Dacă-mi par vetust, mă liniștesc reamintindu-mi cât de mult îmi plăceau anticariatele.

Cred că într-un anticariat am întâlnit pentru prima dată un volum de Eliade. Peste ani, pornind dinspre lumea sa, aveam să-i descopăr pe Emil Cioran, Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu etc. Acum, în pragul apocalipticului 21 decembrie 2012, mă simt relaxat: maniera e diferită însă temerile ori nervii burgului sunt constant aceleași. Dacă nu greșesc, la 18 septembrie 1933, Mircea Eliade nota în „Vremea”: „Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări”. E o constatare de un adevăr amar, ce cade greu. Vina nu trebuie căutată mult, ea se cunoaște. Acum mi-l pot imagina mai lesne pe Eliade, (auto)exilat, dar exprimându-și dorința de a căpăta binecuvântarea lui Dumitru Stăniloae. Scena este relatată de Lidia Stăniloae Ionescu în volumul „Lumina faptei din lumina cuvântului – împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae”, Editura „Humanitas”, 2010 (ediția a doua).

Cartea mai sus menționată nu este compusă sub forma unei biografii. Explicit, Lidia Stăniloae ne încredințează că „în cele ce urmează, vom povesti câteva amintiri despre tatăl meu, întâmplări pe care fie ni le-a povestit el, fie le-am trăit noi. Câteva precizări cronologice și de altă natură vom face numai în cazurile în care în scrierile apărute până acum s-au comis greșeli și diletantisme prea evidente, pentru că, din păcate, ele nu lipsesc în unele relatări biografice”. Într-adevăr, în bună măsură, autoarea ține morțiș să semnaleze erorile grave legate de biografia părintelui, chiar dacă unele dintre acestea sunt deja intrate în spațiul „legendei”. Însă dincolo de aceste șfichiuitoare dar (probabil!) corecte „puneri la punct”, Lidia Stăniloae reușește exemplar să reînvie o epocă, să recompună câteva portrete memorabile, să surprindă acea stare de armonie a lumii interbelice pe de o parte, ori să traseze liniile frânte ale ciumei roșii postbelice. Cum e firesc, peste toate, se așază figura părintelui Dumitru Stăniloae, compusă din relatarea „lucrurilor cum au fost, cu obiectivitate, nu cum ar fi vrut unii și alții să fie, conform simpatiilor, antipatiilor și intereselor lor”. Ce-i drept, nu puține sunt rândurile unde am suspectat-o pe autoare de exact lipsa obiectivității, de o oarece disponibilitate în a acroșa gesturi ori comportamente. Totuși, chiar existente, nuanțele revanșarde pot fi cotracarate / explicate prin greutățile resimțite mai ales în anii comunismului. Lăsate în spate, acestea nu ciunțesc cu nimic din blândețea chipului evocat.

Așdar, chiar dacă nu respectă cu exactitate cronologia, volumul reașază în tușe memorabile chipul părintelui Stăniloae. Ne sunt prezentate aspecte ce țin de viața de „gimnazist” de la Brașov, parcursul liceului, perioada de la Cernăuți – alături de care se vorbește pentru prima dată de o gândire filosofică: „Teologia l-a atras prin adâncimea problematicii ei, dincolo de înțelepciunea imediată și strict practică a oamenilor sau de logica formală care vai, de dragul instrumentului, uită deseori ceea ce se găsește dincolo de el. Gândirea profundă a tânărului absolvent de liceu […] trebuia să-l ducă în mod inevitabil la un domeniu de studiu demn de posibilitățile lui. Și care altul, în afara teologiei, unde mintea poate pătrunde până la limitele reflexiei umane, până dincolo de unde încetăm noi a mai pricepe, lăsând rațiunii un imens domeniu necunoscut, intuit doar, putea da satisfacții unei capacități de gândire atât de remarcabile?” Treptat, iau contur și chipurile celor ce i-au fost aproape: membrii familiei, simpli prieteni, preoți, intelectuali din varii domenii. Dintre toți, probabil figura care reține atenția cel mai mult este cea a Mitropolitului Bălan, un sprijin în faptă și cuvânt. Evident, dintre amintiri se compun multe figuri cunoscute ale spațiului intelectual – sunt de interes relațiile din cadrul Rugului Aprins, discuțiile cu Blaga, întâlnirile cu Nichifor Crainic, revederea cu Emil Cioran și Mircea Eliade etc. Cu plusuri ori minusuri, toate aceste „fotografii de epocă” explică firescul vremurilor. Două exemple – mai întâi, protopopul Cioran, tatăl lui Emil Cioran, apoi Arsenie Boca, surprins în „tonuri” închise (probabil rândurile despre Arsenie Boca ar trebui reevaluate…): „De partea cealaltă a curții, într-o vilă cu două etaje, locuia protopopul Cioran, om de mare distincție și bunătate. Tata a spus totdeauna despre el: «Părintele Cioran e cel mai integru și de treabă om pe care l-am cunoscut». Așa și era. Nici nu puteai gândi altfel despre el când îl vedeai înalt, slab, cu un chip uscățiv, ca de sfânt din vechile noastre icoane. Vorbea liniștit și toată ființa lui respira o mare bunătate și îngăduință. Purta totdeauna reverenda preoțească – nu l-am văzut niciodată altfel – și acea frumoasă pălărie șaguniană de fetru imperial, cu boruri rotunjite și largi, așa cum aveau și mitropolitul, și tata, și toți preoții din Sibiu. Se identificase cu menirea lui, pentru el preoția fusese într-adevăr o menire”; „Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una care am fost de față la aceste împrejurări, că tata a ținut mult la părintele Arsenie, atâta vreme cât acesta s-a menținut în limitele îndatoririlor de mai sus, încadrându-se strict în concepțiile și prescripțiile Sfinților Părinți și ale tradiției monahale. Și a așteptat de la el realizarea unei înnoiri, a unei înviorări a religiozității populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la un anumit moment, când părintele Arsenie a adoptat alt mod de a vedea lucrurile, relațiile dintre ei s-au răcit, tata nu i-a aprobat felul de viață, iar părintele Arsenie n-a vrut să accepte critica și observațiile tatei. Și sentimentele lui Stăniloae în urma acestei îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: dezamăgire profundă”. Apoi, sunt memorabile întâlnirile cu Ilie Cleopa, Paisie Olaru, călugărul Dometie și mulți alți nevoitori ai ortodoxiei.

Autoarea cărții surprinde lupta părintelui Stăniloae cu autoritățile: închisoarea, locuințele sărăcăcioase în care și-a desfășurat o bună parte din activitate, imposibilitatea de a-și publica o parte din studiile deja scrise, deși în străinătate era recunoscut drept o figură marcantă a teologiei secolului douăzeci – hidoasă replica directorului Editurii Institului Biblic: „Ce tot vrei să tipărești atâtea? Am altceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă pentru care iau valută. N-ai altă treabă?” Tuturor acestor realități negre părintele le-a răspuns cu o înțelegere senină: „Mai ales tata, cu generozitatea lui extraordinară, avea o încredere oarbă în oameni. Toți erau buni, toți erau cumsecade. El, spiritul critic prin excelență când era vorba de probleme teoretice, și-l pierdea dintr-odată, într-un mod de-a dreptul uimitor când se referea la oameni”.

Deosebite sunt rândurile ce ni-l înfățișează pe Dumitru Stăniloae drept un mare iubitor al drumețiilor, un îndrăgostit de munte. Relațiile din sânul familiei, de la grija pentru educația corectă a copiilor și până la bucuria prilejuită de  nepot sunt împreună coordonatele unui suflet mare: „Tata l-a luat în brațe, Tataș i-a trecut mânuțele pe după gât și din acea clipă nu i-a mai despărțit nimeni. Se ținea după tata ca un cățeluș. Oriunde se ducea, băiețelul era după el. Chiar și la baie, Dumitraș aștepta cuminte în fața ușii și nu se clintea din loc […] Tropăia mărunt lângă pașii mari ai tatei și fiecare se străduia să-și potrivească mersul după al celuilalt. Doamne, ce zile frumoase au fost acelea! Au început și duminicile să arate a duminici”.

Momentele de maximă intensitate se leagă de modul în care părintele avea să înțeleagă dispariția membrilor familiei. Cu demnitate și înțelegere superioară, părintele Stăniloae receptează trist pierderea lui Mituț Stăniloae, a propriei fiice și ulterior a soției. Ajuns el însuși în fața „pragului”, avea să rostească: „Vorbim despre Tine, Doamne… Cu voința… Plini de har și de adevăr… Hai… Hai… Hai… Hai să ne trezim… Hai să ne sculăm… Hai să vorbim… Haide, Doamne… Hai… Hai… Hai… Hai să vorbim… Hai… Haide, Doamne… Hai să vorbim…” Contrastând acestei treceri line, ulterior, întreaga înmormântare pare monstruoasă. Zgomotul și nebunia străzii evocate de Lidia Stăniloae îmi aduce aminte de cunoscuta comparație a lui Emil Cioran – lumea ca un „garaj apocaliptic”.

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s