Ioan Pintea – Bucuria intrebarii

Bucuria întrebării sau Cuvântul ca mijloc al dreptei ființări

Anul ce se anunță trebuie cu siguranță privit și din perspectiva cifrelor rotunde legate de biografia Părintelui Dumitru Stăniloae. Totuși, articolul de față nu vrea neapărat să deschidă seria unui nou „Prinos de cinstire” întrucât, pe de o parte, cu mâhnire, îmi admit lipsa de încredere a unui interes vădit din partea oamenilor de presă culturală, iar pe de altă parte nici nu dețin autoritatea unor studii teologice asumate în cadrul unei instituții. Gândesc aceste rânduri (din perspectiva credinciosului ce nu și-a întrerupt căutările) mai degrabă sub forma unui semnal ce nu și-ar dori să întâlnească în căutările sale doar asprul vânt al deșertului, o aducere-aminte fericită pentru un moment de grație al istoriei noastre recente.

Sunt convins, cartea lui Ioan Pintea – „Bucuria întrebării” -, apărută cu mai mult timp în urmă la Editura „Aletheia”, Bistrița, nu a fost receptată la vremea apariției cum ar fi fost de dorit. Ea poartă însă însemnele unei normalități pe care ar fi nimerit s-o cultivăm în prezent… Este valoroasă întrucât reface istoria interviului cu părintele Stăniloae. Să nu uităm, doar două interviuri cu părintele Dumitru Stăniloae au fost publicate înainte de anul 1989: primul, amplu, aparține monahului Ioanichie Bălan și figurează în cele două volume a „Convorbirilor duhovnicești”. Cel de-al doilea, după cum deja s-a înțeles, aparține lui Ioan Pintea și va consemna un alt moment de referință pentru demnitatea spiritelor înalte ale neamului nostru. Cine este Ioan Pintea? Născut la Bistrița-Năsăud, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj, preot paroh în Bistrița, redactor-șef la „Mișcarea literară”. Este autorul „Slujbei de canonizare a Cuviosului Pahomie de la Gledin” și a „Slujbei de canonizare a Sfinților Martiri Năsăudeni”. Printre volumele de poezie numărăm „Frigul și frica”, „Mormântul gol”, „Grădina lui Ion”, „Casa teslarului”, „50. Poeme alese”. A editat, prefațat și îngrijit mare parte a operei lui Nicolae Steinhardt: „Dăruind vei dobândi”, „Călătoria unui fiu risipitor”, „Ispita lecturii”, „Pledoarie pentru o literatură nobilă și sentimentală”, „Eu însumi și alți câțiva”, „O icoană maramureșeană. Nicolae Monahul”, „Eseu romanțat asupra neizbânzii”. Din categoria eseurilor, jurnalelor, convorbirilor: „Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu N. Steinhardt”, „Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia”; “Însoțiri în Turnul Babel”, „Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae în dialog cu Ioan Pintea”, „Admirații ortodoxe”, „Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt”. Bibliografia bogată, interesul față de „drumul cărților”, îl recomandă pe Ioan Pintea, părintele Ioan Pintea, drept un continuator de pe pozițiile cele mai înalte al omului ce și-a întâlnit / înțeles vocația.

Revenind la carte, constatăm că arhitectura acesteia circumscrie evenimentul dialogului. Capitolele se completează reciproc, dând adevărata măsură a gestului cultural. Câteva fericite desene-portret ce-l întruchipează pe Dumitru Stăniloae, semnate Marcel Lupșe, contrapunctează materia și spiritul cărții.

Un prim micro-capitol, cu rol de prefață, retrasează câteva din liniile specifice personalității părintelui Stăniloae. Dintre multele calități, Bartolomeu al Clujului (cum simplu semna această prefață!) aprecia mai întâi capacitatea lui Dumitru Stăniloae de a rămâne în Cetate, pentru a-și conduce semenii. Deși extrem de rațional, cu un discurs înalt argumentativ, părintele păstra încă din perioada sibiană și certe valențe polemice. Cel de-al doilea aspect formulat, pe care îl voi relua cândva personal sub forma unei relecturi critice a volumului „Ortodoxie și românism”, se lega de marea iubire a părintelui pentru „biserica neamului”, pe care o lega de Sfânta Tradiție. Exemplificative sunt pasajele: „Ar fi greșit să se creadă că Profesorul trăia într-un turn de fildeș teologic. Purta într-însul și toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta ci și semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau noblețea și cavalerismul”; „… o singură patimă: iubirea pentru Biserica neamului său. Biserică-Neam, două ființe ce nu pot fi nici împărțite și nici despărțite. Să nu uităm că părintele Stăniloae este autorul enunțului: «Noi, Românii reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină și credință ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparținem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparținem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi»”.

Cea de-a doua parte a volumului, „Un dialog cu părintele Stăniloae în anul 1987”, stabilește cadrul în care cei doi (Dumitru Stăniloae – Ioan Pintea) s-au întâlnit. Beneficiind și de cuvintele elogioase ale lui Nicolae Steinhardt, intențiile lui Ioan Pintea se metamorfozează în realitate, astfel încât o primă parte a dialogului va apărea destul de repede în „Telegraful român”, pentru ca partea a doua să fie publicată după 1989, la Târgu Mureș, mai precis în „Vatra”. Prezența unui asemenea interviu „mistic” în anii comunismului a consemnat o adevărată minune. Nu au întârziat să apară imediat și reacțiile: prima reacție a fost însăși bucuria (exprimată telefonic) părintelui Stăniloae, urmată de cuvinte laudative din partea unor nume de valoare – Andrei Pleșu, prezent în acele zile la Bistrița în cadrul Saloanelor „Liviu Rebreanu”, Daniel Ciobotea (actualul Părinte Patriarh), Liviu Antonesei (Iași), Constantin Flondor (Timișoara) etc.

„Bucuria întrebării” transcrie și trei scrisori primite de Ioan Pintea de la Dumitru Stăniloae, datate 4.05.1987, 9.02.1990, 1990. Dintr-un alt capitol – „O întâlnire cu Părintele Stăniloae în anul 1990”, decupez una din „vorbele de duh”: la întrebarea lui Ioan Pintea dacă „Avem și noi scriitorii noștrii creștini?”, Dumitru Stăniloae replica: „Da și nu. Au încercat: Coșbuc, Sadoveanu, Arghezi. Au reușit se pare alții: Goga, Gyr, Voiculescu, Alexandru, Turcea”.

Miezul cărții echivalează evident cu tipărirea de această dată în volum a întregului interviu (inteviul este introdus de versurile lui Ioan Alexandru din „Ascensiunea”). Și aici avem măsura nefiltrată a celui mai mare teolog al secolului XX, măsură acceptată ecumenic la nivel mondial. Dialogul dintre cei doi este netrucat, bine echilibrat. Se simt în spate vremurile de criză. Tânărul Ioan Pintea nu are timp de prețiozități inoperante. Deși la prima vedere ar putea părea neunitar, dialogul își amplifică conotațiile, propunând drept nucleu postura omului în ipostaza sa creatoare. Părintele profesor vorbește simplu despre realități imateriale, conducându-și partenerul de discuție, poate paradoxal, către zone inefabile. În acest caz, a lua din context e echivalentul unui sacrilegiu. Totuși, îmi voi permite un asemenea act, împărtășind o invitație la lectură. Plecând de la realitatea că „Omul este o existență în mișcare spirituală continuă”, ce nu se mulțumește cu orice mișcare ci „voiește să se miște spre înălțime și spre larg”, vedem cum acesta „aspiră să înainteze nu numai pe linia cunoașterii, ci și pe linia perfecționării sale morale. El aspiră să devină tot mai bun și vrea ca și semenii săi să răspundă, cu tot mai mare bunătate, bunătății lui”. Ni se împărtășesc ulterior reflecții despre locul în Cosmos al omului conștient și iubitor de Creator, despre scris, cuvânt și sensurile gândirii: „Gândul, nuanțându-se în scris, devine din simplă cugetare, artă. Astfel, gândul omului nu merge până la capăt decât spunându-se sau scriindu-se. Pe de altă parte, însă, indefinitul nescris e mai bogat decât poate fi exprimat în scris.”; „Omul se mai vede ca ființă gânditoare și vorbitoare și împlinind o datorie de a se înțelege cu semenii săi, pentru a lucra în lume într-un mod prin care pot înainta împreună în cunoașterea Creatorului ei și pot realiza între ei întrajutorarea și armonia, pentru care ea li s-a dat să gândească împreună, prin comunicare reciprocă”. Ioan Pintea nu ocolește deloc și aspecte ce ar fi putut să scoată la iveală asperități (relația cu Lucian Blaga), dar toate acestea vor fi explicate / asumate cu eleganță.

Addenda cărții adună trei materiale care așază în contextul potrivit dialogul purtat în anii ’80. Dan Ciachir îl consideră „un moment de rezistență spirituală”, Olimpiu Nușfelean întrevede postura de „ucenic la clasici”, în timp ce pr. Ioan Chirilă concluzionează misionar: „căutându-ne în celălalt vom putea găsi pe Dumnezeu vorbindu-ne”.

O carte ce reevaluează un interviu ce „mi se pare un fel de minune și un dar de la Dumnezeu […] a vestit, într-un fel, simbolic revenirea Părintelui Stăniloae […] în plan public” (Dan Ciachir).

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Ioan Pintea – Bucuria intrebarii

  1. Aurora Iordanoaia zice:

    diavolul este politic corect

    ________________________________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s