Două case

Două case am văzut: una stă pe Piatră,

Cealaltă s-a năruit și e îngropată…

Una, Domnul o ținea întărită-n Sine,

Însă cea de pe nisip nu se poate ține.

 ***

Una temelie-avea în Iisus Hristos

Și zidită Lui era de sus până jos.

Au izbit-o ape mari, au venit puhoaie,

Ploi grozave au căzut împletind șiroaie;

Valuri se-avântau semeț și făceau furtună,

Încât ai fi zis că nu poate să rămână

Și că se va nărui, de așa urgie,

Doborâtă zid cu zid, până-n temelie.

Sta stăpânul ei plângând în genunchi pe piatră:

“Doamne, poruncește Tu mării-nvolburată

Să nu surpe casa mea, ce-ai zidit și care

Ți-a stors mult în zidul ei sânge și sudoare.

Zi-i, Stăpâne-al tuturor, vântului, să tacă

Și furtuna în val blând iar să se întoarcă.

Liniștește apele și le limpezește,

Cerul a se lumina, Sfinte, poruncește.

Și-i zi mării ce-a pornit cu urgie mare

Să nu mai acopere strâmta mea cărare –

Ci mi-o luminează-acum cu a Ta poruncă,

Întărind căsuța mea, ce-ai zidit pe stâncă.”

Domnul – dacă L-a strigat omul în urgie –

N-a lăsat ca ruga lui în deșert să fie,

Ci, precum cândva a zis că, strigat, El vine,

Neschimbat cuvântul Lui neclintit rămâne.

A venit grăbit la omul ce-L chema cu lacrimi

Și l-a izbăvit preagrabnic de-a urgiei patimi:

Marea-ndată a tăcut, nimicind talazuri

Care asupriseră omul cu necazuri.

Cerul iar s-a luminat, vântul nu mai bate:

Parcă n-ar fi fost furtună, sunt în pace toate.

Încă și căsuța care se-nfigea pe Piatră

Mai puternică-n Hristos astăzi se arată.

Astfel, Domnu-a biruit pentru omul care

L-a strigat în greu necaz cu credință mare.

Iar Piatra – cea din capul unghiului, firește,

Casa care stă pe Ea, astfel o-ntărește,

Să n-o poată nărui vânturi, nici urgie:

Biruind peste necaz, trainică să fie.

Și cu râvnă mare, azi, omul cel smerit

În nădejdea Domnului, încă s-a-ntărit

Și îi stă căsuța lui – inimă zidită

Domnului urmând aprins și nemistuită.

 ***

Iar netrebicul de om ce-a pus casa-n tină –

Pe nisip făcând-o el, cum avea să țină?

Ci, la vreme de necaz, s-a surpat îndată

Și, de parcă n-ar fi fost, iat-o îngropată.

Nici acoperiș, nici zid… Cum putea să ție

Ridicată-n vânt, semeț, fără temelie?

Iară omul ce-a făcut casă ca aceasta

Stă năuc și de nimic, îndurând năpasta.

Îl muncește frigul rău, valuri cad pe dânsul

Întuneric l-a cuprins și-l ajunge plânsul.

Omule, au nu era mai cu socoteală

Dacă-n Domnul te zideai și nu dai năvală

Să te bucuri, amăgit, de măriri deșarte?

Iată, ele te-au răpus năruit în moarte.

 ***

Frate, ia aminte, deci, cum îți faci căscioara

Și zidul pe ce-l ridici – că-i aproape seara

Și ea vine ca un fur, tot pe negândite,

Și-l găsește pe acel ce-a-nălțat smintite

Ziduri fără temelie, căutând semețe,

Ridicate pân’ la cer, mult prea îndrăznețe.

Să nu uiți, oricine-ai fi, fără temelie,

Nicio casă nu va sta trainic în vecie.

Lasă lumea cu-ale ei străluciri deșerte

Să te umple de ocări, lasă să te certe

Că nu ești precum e ea… Tu nu ai nevoie

Placul lumii să îl faci. Domnului, în voie

Să îi fii și casa ta pe-a Lui temelie

S-o zidești și vei avea sfântă bucurie.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poezie religioasa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s