Dumitru Stăniloae – Ortodoxie și românism

ortodoxie si romanism coperta originala

Anul ce se anunță trebuie cu siguranță privit și din perspectiva cifrelor rotunde legate de biografia Părintelui Dumitru Stăniloae. Totuși, articolul de față nu vrea neapărat să deschidă seria unui nou „Prinos de cinstire” întrucât, pe de o parte, cu mâhnire, îmi admit lipsa de încredere a unui interes vădit din partea oamenilor de presă culturală-religioasă, iar pe de altă parte nici nu dețin autoritatea unor studii teologice asumate în cadrul unei instituții. Gândesc însă aceste rânduri (din perspectiva credinciosului ce nu și-a întrerupt căutările) mai degrabă sub forma unui semnal ce nu și-ar dori să întâlnească în căutările sale doar asprul vânt al deșertului, o aducere-aminte fericită pentru un moment de grație al istoriei noastre recente.

Nu am avut privilegiul să mă bucur de prezența fizică a teologului Dumitru Stăniloae. Deși contemporan, nu m-am învrednicit să-mi grăbesc pașii la București unde, poate, aș fi avut o cât de mică șansă să-l văd în timpul vieții. L-am descoperit însă cu toată bucuria printr-una din marile cărți ce ne vorbesc despre adevărata iubire: „Sfânta Treime sau La început a fost iubirea”. Evident, despre Părintele Stăniloae s-a scris mult – s-a scris respectând adevărul sau dimpotrivă, ocolindu-l. După cum ne semnalează fiica domniei sale în cartea de memorii „Lumina faptei din lumina cuvântului – împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae”, Editura „Humanitas”, volumele scrise de teologul secolului douăzeci au început să fie piratate, căutate etc. Mai toate au cunoscut zeci de reeditări; în ultimul timp, sub egida Institutului Biblic au fost din nou tipărite o bună parte a titlurilor sale, de data aceasta într-o manieră elegantă, cu un bogat aparat critic. Dacă nu greșesc – ținând cont de proasta difuzare a cărții în țara noastră s-ar putea să nu fi luat la cunoștință -, rămân totuși trei volume care încă își mai așteaptă „revenirea” pe scena discuțiilor publice:  „Viața și activitatea patriarhului Dosoftei al lerusalimului și legăturile lui cu țările românești”, Cernăuți, 1929 (teză de doctorat), „Catolicismul de după războiu”, Sibiu, 1933, „Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939.

În contextul „țintelor” fixate de către statul român, dacă socotim acest proces al pro-europenizării necondiționate drept unul firesc, probabil că situația volumelor de mai sus ar putea fi explicată cu mai mare ușurință. Mă voi opri în cadrul materialului de față doar asupra ultimului – „Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939. Deși cartea a mai apărut după mult dorita schimbare a mentalităților din ’89, nimeni nu a cutezat să-și asume publicarea ei: edițiile apărute nu au trecute numele vreunei edituri, locul, anul ori alte date prin care ar fi putut fi identificate. Ciudat și neplăcut, reprezintă mai mult o muncă de subteran. Am fost, prin urmare, extrem de bucuros când am putut achiziționa prima ediție, cea din 1939, tipărită din bunăvoința Mitropolitului Nicolae la Tiparul Tipografiei Arhidiecezanei. E o carte rară mai ales pentru realitățile crude ale anilor pe care îi parcurgem. Concepte precum cele de românitate, românism, naționalism etc. sunt cu bună știință ocultate. Ele nu ar deservi întru totul, ba chiar ar periclita noile perversiuni ale secularismului consumist. Mai mult, prin ideile aruncate în luptă, sprijinite de argumente solide, autorul reușește într-un mod categoric a lega indisolubil drumul poporului nostru de paradigmele ortodoxiei. Soluțiile probate în cadrul doctrinei ortodoxe devin realități imuabile, de la care nimeni nu ar avea motiv să se abată. Rezultă, în mod evident, că multe din „rezolvările” catolicismului, protestantismului nu experiază veșnicia, ele pot cel mult oferi răspunsuri de moment, pentru aspecte particularizate. De fapt, cartea la care ne referim adună în paginile sale cincisprezece studii și articole publicate în „Gândirea” și „Telegraful român”.

Frumusețea și viabilitatea volumului stau în disponibilitatea articolelor de a dialoga între ele: Părintele Stăniloae nu a căzut în ispita de a se exprima înalt teologal, prețios ori academic; folosește noțiuni în afara cărora dogma ortodoxă nu poate să ia contur, însă „consecuția argumentării” este curată, așa încât „Ortodoxie și românism” nu se adresează unui cititor avizat. Ba, dimpotrivă, am convingerea că autorul ei și-ar fi dorit-o în bibliotecile tuturor intelectualilor, prin această categorie neînțelegând (așa cum nefericit se întâmplă astăzi!) suma persoanelor ce dețin o diplomă universitară. Presupun că receptorul textelor lui Dumitru Stăniloae ar trebui să fie omul interesat de redescoperirea propriei sale condiții, cu scopul declarat de a nu se fi abătut de la ratarea țintei. Evident, creștinismul nu echivalează rece cu suma unor principii teologice. El se adresează persoanei iar existența acesteia nu are loc în datele unei matrici abstracte. Eul este centrul ontologic al unei deveniri întru asemănarea modelului prim, însă acest drum parcurs include realitatea conform căreia „din primul moment al existenței sale, eul are și notele pe care i le dă istoria înaintașilor săi. Înainte de a avea aceste note, înainte de apariția în imanență, el nici nu există. […] În felul acesta calitatea națională a eului omenesc nu este ceva accidental, de suprafață, aposterioric, ci face parte din destinul esențial al lui, se cuprinde printre determinantele imaginii lui eterne”. Evident, Părintele Stăniloae nu înțelegea prin calitatea națională un spectacol vetust, „o bandieră tri- sau bicoloră” și nici „afirmarea obstinentă a naționalității proprii”. Aflăm mai departe că această calitate națională este însuși umanul într-o anumită formă a sa. Trebuie luat aminte, calitatea națională „nu stă la un colț al sufletului, nu constituie o piesă deosebită în organismul spiritual-trupesc al omului”. Umanitatea rămâne interioară firii noastre naționale. Românul iubește oamenii de un alt neam nu printr-o depășire a condiției sale de român, ci rămânând român. Aceasta ar putea constitui paradigma pe care o are în vedere ortodoxia când, „răspunzând la întrebarea despre raportul între creștinism și națiune, nu subestimează factorul național”. În continuarea primului articol, Dumitru Stăniloae arată falsitatea „regiei” catolicismului care aduce în dezbatere două noțiuni neviabile: natura și supranatura. Cu studii dintre cele mai aprofundate, bun cunoscător al limbii germane (și nu numai!), marele avantaj este acela că Dumitru Stăniloae merge direct la sursă, e la curent cu vocile cele mai importante ale Occidentului. În fapt, aici șade și una dintre notele care îi particularizează discursul: Părintele demonstrează nu supremația ortodoxiei în fața celorlalte confesiuni, căci mântuirea omului nu e similară unui concurs. Clar, coerent, coeziv, acesta arată cum ortodoxia este unica cale în sprijinul restabilirii legăturii dintre om și Dumnezeu. Este dezbătută pe larg problema ecumenismului, ajungându-se la concluzia că „ecumenicitatea […] nu mai cuprinde numai sistemul uniform de idei și puteri care lucrează în oameni, ci toată spiritualitatea acelor popoare în cari lucrează credința și harul. Tot conținutul spiritual al acelor popoare se acordă; e între acele conținuturi o simțire de frate, căci, deși diferite, răsună în ele aceeaș melodie de bază. Există o relație de ecumenicitate între viața sufletească a unui român și a unui rus, între folclorul grec și sârb. […] Ecumenicitatea în sens de armonie o avem în varietatea de efecte ce rezultă din căderea aceleaș lumini pe spații istorice și sufletești pline de alte motive, de alte conținuturi, de alte probleme impuse de geografie, de moștenirea trecutului”. În catolicism, ecumenicitatea e mai degrabă o uniformizare; mai mult, „Afirmarea națiunii, în concepția catolică echivalează totdeauna și în chip necesar cu afirmarea unei realități păgâne, inferioare”. În „Scurtă interpretare teologică a națiunii”, ni se dezvăluie că acestea (națiunile) „sunt descoperiri în timp ale chipurilor cari există etern în Dumnezeu”. Ei bine, restul materialelor converg către ideea că, peste toate, chipul nostru în Dumnezeu este legat indisolubil de ideea de românitate. Iar românitatea nu poate fi concepută dincolo de ortodoxie. Sumarul este de la sine grăitor. Dacă în prima parte, volumul așază în formule demonstrate realități precum „națiune”, „stat”, „românism”, „ortodoxie” etc., în a doua parte discursul circumscrie din ce în ce mai exact drumul de urmat al persoanei în căutarea unui Dumnezeu care își oferă atributul esențial: iubirea! Să consemnăm însă titlurile tuturor articolelor: „Ortodoxie și națiune”, „Scurtă interpretare teologică a națiunii”, „Creștinism și națiune”, „Ortodoxie și românism”, „Iarăși ortodoxie și românism”, „Ortodoxie și latinitate”, „Naționalismul sub aspect moral”, „Încercare despre teofanii”, „Cele două împărății”, „Gânduri despre problema răului”, „Dumnezeu în istorie”, „Cuvântul și mistica iubirii”, „Cuvânt și faptă”, „«Din mormânt viață»”, „Învierea Domnului și importanța ei univerisală”. De fapt, dacă am dori să fim pretențioși, întreg volumul echivalează cu o semiotică a Logosului. „Cuvântul are o funcțiune revelatoare. Dar totdeauna între persoane. Și obiectul sau scopul revelației este o pretențiune sau un răspuns la ea, în general o atenție. Un cuvânt adresat lucrurilor sau cuprinzând o comunicare absolut teoretică în toate consecințele sale nu e cuvânt propriu zis. Un cuvânt nu e un întreg sufiecient sieși, ci totdeauna e o jumătate care-și așteaptă întregirea prin răspuns. Cuvântul întreg e format prin contribuția a două persoane”.

Vom fi înțeles, așadar, că legătura dintre ortodoxie și românism este o realitate de necontestat; depășind-o, omul își pierde reperele ce în parte sunt oferite și de Sfânta Tradiție – „Să mai adăugăm că trecutul nu poate fi omorât nici din viața individului, nici a națiilor;  el continuă să direcționeze și să trăiască în viața insului și a națiunii. Nu mai vorbim de amănuntele practice ale realizării acelei națiuni unice. Ce limbă va avea? Una formată cu elemente din toate, ar răspunde W. Moock. Deci un fel de esperanto. Cultura aceea comună ar fi iarăși ceva foarte superficial. O autoritate centrală ar controla pretutindeni să nu se ivească vreun obicieiu, vreo mentalitate locală, ceva din solul local; oamenii de pretutindeni ar trebui să trăiască numai din marfa adunată la centru din toate părțile, cercetată multă vreme, bine selecționată și apoi importată în fiecare ținut.  Ar fi o viață hibridă, falsă, convențională, de marionete” – din păcate, sună cunoscut, sună actual!

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s