Ignatie Grecu – Cuvântul și Toiagul de foc

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/04/cati-au-salariu-mediu-de-954-de-dolari-in-romania-azi-usl-nu-mai-primeste-transfugi-cearta-lui-paul-spirescu-har-de-la-poetul-monah-ignatie-grecu/protest-15-01-12-033/

(Sursa fotografiei cu Părintele Ignatie: Liviu Ioan Stoiciu )

Mereu m-au bucurat întâlnirile neforțate! Nu sunt construit pentru a scrie la comandă. Nici dintr-o datorie prost înțeleasă! Drept pentru care, de multe ori am fost taxat a fi de-a dreptul necomunicativ; am fost privit drept un ins căruia nu îi sunt pe plac nici șuetele literare – ce fericire! Nefiind totuși deloc vreun specimen retractil, accept cu destul de mare ușurință numele noi, cele care vin direct cu acel gen de bucurie ce nu poate fi simulată. Atunci citesc cu plăcere! Intenționez să mărturisesc  o asemenea întâlnire, prilejuită de poetul Nicolae Mihai!

Deși activitatea literară a domniei sale nu ține deloc de un plan secundar al liricii românești, recunosc că până mai zilele trecute nu am avut privilegiul de a-l întâlni (desigur, prin intermediul câtorva dintre volumele sale) pe Ignatie Grecu. Pentru cei care probabil se vor fi aflând încă sub semnul aceleași nedumeriri pe care personal am resimțit-o, voi reține aici că Iordan Grecu, pseudonimul lui Grecu Iordache, s-a născut în anul 1952, la Galați. Debutul poetic vine odată cu antologia „Pagini Dunărene”, Galați, 1971. Ulterior, consemnăm apariții de forță în câteva din revistele culturale de primă importanță: „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Opinia studenţească”, „Suplimentul Tineretului liber”, „Amfiteatru”, „Argeş”, „Icoana din adânc”, „Flacăra”, „Viaţa Românească”, „Hic ego” –  New York, „Dunărea de Jos”. Volumele de poezie nu sunt nici ele puține: „Bucură-te (poeme)”, Editura „Lumină din lumină”, 1992; “Mierea singurătăţii (poeme)”, Editura „Zidarom”, 1994; “Cântec pentru cnemidă (poem)”, Editura „Zidarom”, 1994; “Hrisov, această zi (stihuri)”, Editura „Migdal” – Korod, 1995; “Stihurile despre nisip (poeme)”, Editura „Sophia”, 2001; “Sipetul de taină (versuri)”, Editura „Ager”, 2004; “Aripă de înger (versuri)”, Editura „Artemis”, 2006; „Lacrimi de mărgean (rondeluri)”, Editura „Artemis”, 2009.

Deși am citit cu voluptate o bună parte dintre acestea, m-am oprit pentru o a doua lectură asupra ultimei cărți – „Floare de har”, apărută în 2012 la Editura „Semne”. Mai ales dinspre „Sipetul de taină” și până la cel din ultim volum tipărit, urcușul liric semnat Ignatie Grecul este evident. Sunt convins, poezia sa își va câștiga un loc bine-meritat în registrele deformate ale unei contemporaneități ce își caută mereu drumul. Poemele lui Ignatie Grecul – în prezent călugăr la Mănăstirea Cernica – fac dovada deplină a unei duble maturități: din punct de vedere stilistic, asistăm la un spectacol neoclasic – imaginile artistice surprind o candoare a ființării într-o lume dornică de a-și mărturisi adevăratul crez; pe de altă parte, se lasă circumscrisă înalta experiență duhovnicească a omului surprins în ipostaza creatoare. Poezia sa este toiag de foc, continuă în plan uman experierea harului divin. Dacă majoritatea vocilor lirice „ce se poartă” se află în labirint, sunt altfel spus prinse în hrubele mitului, versurile lui Ignatie Grecu declamă cu întreită bucurie firescul existenței. Este o poezie care nu își caută extravagant forma. Bogăția de sensuri, temele numeroase, motivele-nucleu suferă pe rând un proces de re-semantizare, dimpreună conturând datele unei existențe ce nu cunoaște nimic artificial.

Din „Sipetul de taină” voi scoate preț de câteva versuri, tablouri feerice, în tușă eminesciană, personificarea și metafora fiind procedeele stilistice de bază – o alchimie tainică a receptării: „Cu apa genelor sărată / Pietriș de cântec am cărat. / Safir în inimă, curat, / Tulburător și fără pată. // O, plâns al stelei peste lac / Din cer ca mirul se pogoară. / Și păsări liniștite zboară / Și vâsle obosite tac. // Începe luna să apună / În mare sărutând pământul. / Și peste valuri se adună / Un aur clar precum veșmântul // Purtat de vechi arhierei / Când se slujește în sobor. / Și se apleacă mândrii tei / Împovărați în taina lor… („Cu apa genelor”).

E de notat, simțurile au acces la zone înalte, sunt datele organice ale omului aflat pe calea îndumnezeirii. De fapt, întreaga natură se bucură de primirea Harului, poezia – cântec trebuind să își reverse înțelesurile tainice direct în inima omului. La rigoare, lumea întreagă se reduce la o insulă a fericirii, un ostrov binecuvântat (a nu se uita poziționarea Mănăstirii Cernica): „Ca pe-o îngenunchiere a inimii / la Altarul înfricoșat al Cuvântului, / Primește, Doamne, / și acest cântec!…”, „Corabia ostrovului să nu se plece / Stejarul vechi o ține cât mai dreaptă. / Vâslirea prin văzduhul plin de astre / Încet și lin, la ceruri o îndreaptă. // Acolo unde Domnul blând așteaptă”(din volumul „Aripă de înger”).

Viziunea aceasta grandioasă a unui univers armonic este explicit expusă odată cu primele versuri ale „florii de har”. Melancolia eminesciană a florii albastre cunoaște preschimbări dintre cele mai nebănuite. În acest joc al re-înființării intră mai ales regnul vegetal. Iriși, crini, iasomia, trandafirii, crizantemele, alături de tei, maci, salcie, liliac ori rândunele, privighetori, mierle, grauri, pescăruși propun o viziune translucidă, poate voit „dinspre ochii unui copil”. Găsesc, printre multe altele, un „pastel duhovnicesc” (rog a mi se scuza barbaria sintagmei!): „Cu cât alean, cu câtă pace / Zăpezile revin și se aștern. / Ai crede lin că se desface / Veșmântul Celui Blând, Etern. // Ai crede lin că se așterne / Un văl molatic din azur. / Lumina cerului se cerne / Și nu mai vezi nimic în jur. // Și peste câmp și peste case, / În suflet gingaș și tăcut, / Cu mâini adânci și mătăsoase / Pe care-aș vrea să le sărut. // Ne strângem toți, pe rând, treptat / Și bem un vin necunoscut / Pe care cine l-a turnat / În căni adânci și vechi de lut? // Nimic nu știm! Cuvânt sublim! / Ti-aduci aminte viața-întreagă. / Secunda-n care auzim / Cum inima în noi se roagă” („Zăpezile”). „Iată, Domnul” propune imaginea unui Dumnezeu milostiv care se coboară (pentru a câta oară?) în calea omului… căci calea inimii echivalează cu neratarea țintei! („Toate se deschid să primească / Lumina din cer, dumnezeiască. / Toate făcute de Domnul sunt bune. / Până și privighetoarea o spune. / Pe ramul de salcie cântă / În noaptea Învierii cea sfântă. / Numai omul bezmetic, străin și stingher / A uitat cu totul de cer. / Privește în sus într-o doară / Când geamurile încep să îl doară. / Inima dă buzna în el / Ca un val care suie rebel.”) Apoi, „Zorii” e o poezie de o dantelărie aparte, ce ne trimite către finețea artei nipone: „Un șir lung / de lebede albe / bătând din aripi încet / deasupra zării mov / departe / de ostrov”. Dar poezia este act al revelației, nu ține de un ermetism matematic, întregul destin e, după firesc, lăsat în voia Domnului: „Nu știu unde mă îndrept, / Dar știu că Dumnezeu fiind la cârmă / Voi ajunge acolo unde Îi este voia” („Dincolo de pădurea de corali a norilor”). „Poezia mea”, „Poezia” și chiar „Poetul” rămân să ocupe locul unor arte poetice – „Atât de fragil este poetul! / Ca firul de păianjen subțire. / Dar ține să nu cadă-n abis de-ntuneric și uitare, / Lacrima lumii, tremurând suspendată”.

Nenumărate pot fi comentariile pozitive prilejuite de versurile lui Ignatie Grecul. Paradoxal, textele sunt cu atât mai prețioase cu cât nu se despart de convențiile de bază ale genului liric, trădează o normalitate ce în timpurile de față poate copleși. Sunt convins însă, acolo în liniștea de la Cernica, de-a lungul unui 2013 în care ne vom reaminti în primul rând de Părintele Dumitru Stăniloae, natura va cânta Marea Simfonie imaginată de autorul în discuție.

Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale… Am păstrat pentru finalul acestei scurte invitații la lectură, una din fețele neconvenționale ale smereniei: „Se sfiește să calce direct pe zăpadă / Proaspăt așternută, scârțâitoare. / Merge atent, precaut, liniștit, / În urma căruței trasă încet / De două mârțoage, plină vârf de la tocătoare. // Adună tot ce cade în urmă, / Ronțăie și nu lasă nimic / Să umbrească neprihănitul argint al zăpezii” („Asinul mănăstirii”).

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poezie religioasa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s