P.S. Ioachim Băcăuanul despre întruparea iubirii și actualitatea libertății duhovnicești

PS Ioachim

Anul 2013 trebuie cu siguranță privit și din perspectiva cifrelor rotunde legate de biografia Părintelui Dumitru Stăniloae. Totuși, prezentarea de față nu vrea neapărat să deschidă seria unui nou „Prinos de cinstire” întrucât, pe de o parte, cu mâhnire, îmi admit lipsa de încredere a unui interes vădit din partea oamenilor de presă culturală-religioasă, iar pe de altă parte nici nu dețin autoritatea unor studii teologice asumate în cadrul unei instituții. Gândesc însă aceste rânduri (din perspectiva credinciosului ce nu și-a întrerupt căutările) mai degrabă sub forma unui semnal ce nu și-ar dori să întâlnească în căutările sale doar asprul vânt al deșertului, o aducere-aminte fericită pentru un moment de grație al istoriei noastre culturale recente. Nu am avut privilegiul să mă bucur de prezența fizică a teologului Dumitru Stăniloae. Deși contemporan, nu m-am învrednicit să-mi grăbesc pașii la București unde, poate, aș fi avut o cât de mică șansă să-l văd în timpul vieții. L-am descoperit însă cu toată bucuria odată cu una din marile cărți ce ne vorbesc despre adevărata iubire: „Sfânta Treime sau La început a fost iubirea”. Evident, despre Părintele Stăniloae s-a scris mult – s-a scris respectând adevărul sau dimpotrivă, ocolindu-l. Personalitatea sa complexă iese din tipare, dar continuă fericit teologia Sfinților Părinți. Aici avem poate și un prim pseudo-paradox: noutatea argumentelor aduse, viziunea mistică asupra lumii și a destinului omului în general au dimpreună la bază Sfânta Tradiție. Însăși opera lui Dumitru Stăniloae se încarcă de o simbolistică aparte – este sinteza unei gândiri moderne aflată în slujba realităților teandrice, descoperind (nu de puține ori) puncte de legătură între gândirea Orientală și cea Occidentală.

Probabil mi-am obișnuit cititorul cu varii comentarii asupra unor subiecte / cărți la modă. De această dată, îmi propun a mă întoarce undeva spre anul 2003, când, la Editura Mitropolitană “Trinitas” a apărut una din cărțile rare, din păcate prea puțin cunoscută în spațiul laic. Aceasta, semnată de Ioachim Giosanu, mult mai cunoscut sub titulatura de Ioachim Băcăuanul (membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, având în prezent funcția de episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului), va trebui percepută drept un exemplu fericit de a recompune pentru Occident imaginea nedeformată a sistemului de valori impus de Dumitru Stăniloae. Sfinția Sa Ioachim Băcăuanul a fost primul călugăr care, după Revoluția din 1989, a fost lăsat să meargă la studii în străinătate; la 26 octombrie 1994, avându-i drept îndrumători pe celebrii profesori ai Institutului Saint Serge – Boris Bobrinskoy și Olivier Clement, avea să își susțină doctoratul cu o teză redactată în franceză – “La déification de l’homme d’après la pensèe du Père Dumitru Stăniloae”. A fost prima lucrare dedicată publicului occidental ce avea drept menire familiarizarea vestului cu inedita capacitate de înțelegere și trăire a Adevărului nemediat. Teza de doctorat, după cum arătam, ulterior tipărită la noi tot în franceză cu prilejul “Anului Stăniloae” (2003 – 100 de ani de la naștere, 10 ani de la trecerea către cele veșnice), e pe deplin întruchiparea măsurii cuvenite a unei gândiri înalte și mai ales unice în spațiul ortodoxiei contemporane. Din păcate, netradusă încă în limba română, ea ar servi și acum conaționalilor, sub forma unui model credibil și viabil în a promova valori organice ce țin de existența ortodoxiei românești. E, așadar, un reper de valoare, un semn asumat inclusiv axiologic. Când va fi necesar, îmi voi permite pur și simplu să transcriu diverse fragmente, nemediindu-le cu o traducere ce mai degrabă ar stânjeni. Deoarece ne referim la apariția editorială și nu strict la teza de doctorat, vom preciza și câteva aspecte ce țin de “rama” lucrării. Prefața volumului este semnată de actualul Patriarh Daniel, în 2003 – Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. Pentru încă o dată, acesta scotea în evidență universalitatea gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae, gândire inspirată de teologia Sfinților Părinți ai Bisericii încă nedivizate. Importante sunt și cele două pagini intitulate de autor simplu “Portrait”, pagini ce fac legătura dintre prefață și corpul lucrării propriu-zise, dinspre care transpar atât o aură aparte, cât și, de ce nu – speranța într-o viitoare eventuală canonizare: “Et puisqu’ il fait  partie désormais de l’Église triomphante, pourqoui ne pas l’appeler Saint Dumitru Théologien?” Urmează repere biografice, pentru ca la final să avem aproape patru sute de note, un index bibliografic bogat (alcătuit pe baza unei lucrări tipărite în 1993 de Gh. Anghelescu).

Pentru o cât mai riguroasă înțelegere a realităților de aici, dar și pentru o cât mai corectă așezare a Părintelui Dumitru Stăniloae în istoria bisericii române, autorul cărții marchează pentru cititorul străin date / aspecte importante ale acesteia. Este argumentată realitatea conform căreia poporul român s-a născut ortodox, sub îndrumarea Apostolului Andrei, sunt prezentate inclusiv elemente lingvistice prin intermediul cărora se demonstrează caracterul unic al latinității noastre. Desfășurarea faptelor (de viață ori culturale) este susținută de nume importante, cu rol decisiv – precum Macarie, Eftimie, Antim Ivireanul, Varlaam, Dosoftei etc. Este prezentat corect subiectul Uniației, sunt enumerați și câțiva dintre apărătorii credinței adevărate ori care au marcat deschiderea către isihasm. Daniile domnitorilor români către biserici / mănăstiri din Muntele Athos, Bulgaria, Grecia, Serbia nu sunt nici ele uitate. Toate acestea nu constituie însă decât un preambul, un punct de plecare în excursul duhovnicesc prilejuit de teologia lui Dumitru Stăniloae.

Suntem avertizați de la început, Părintele Ioachim Băcăuanul nu și-a propus expunerea întregii opere semnată Stăniloae. Teza de doctorat este consacrată mai degrabă nucleului teologiei sale, urmărește procesul de Îndumnezeire a Omului. În ortodoxie, în gândirea patristică, principiile lumii (inclusiv cele de ordin moral) nu echivalează exclusiv cu legile impuse de Dumnezeu, ci presupun o transfigurare la nivel ontologic. În fapt, lucrarea la care ne referim urmărește deopotrivă “Dogmatica” și „Ascetica și mistica bisericii ortodoxe”, făcând în permanență trimiteri la Sfinții Părinți. Această “Îndumnezeire a omului” îi va fi amintit probabil occidentalului de “Imitatio Christi”. Evident, destinatarul întregii creații este omul. Acesta rămâne singurul cu darul capacității de a raționa, de a-și gândi viața raportând-o la marile întrebări existențiale. De altfel, lumea a fost creată cu un singur scop, acela de Îndumnezeire a omului ce își afirmă existența în cadrul unui dialog continuu cu Divinul. Creația nu a fost completă până când Dumnezeu nu i-a dezvăluit omului sensul acesteia. Iar omul, având voință și rațiune, are datoria de a-i descoperi din aproape în aproape sensurile cele mai înalte. Pentru a-și păstra calea sa firească, pentru a se menține în sfera țintei finale, omul nu trebuie să fie stăpânit de patimi. Acestea nu distrug doar individul, ci și legăturile normale ale acestuia cu semenii săi. Patimile vin de la cel rău – gândit ca persoană. P.S. Ioachim Băcăuanul explică întreg mecanismul acestei “împătimiri”. Apoi, se regăsesc elemente de psihologie la graniță cu psihanaliza. E momentul în care ne putem aduce aminte de “Paza celor cinci simțuri” a lui Nicodim Aghioritul. Ajunși aici, este evident că aspectul cel mai important rezidă în posibilitățile omului de “a se despătimi”. Dintre acestea, enumerăm credința (condiția primordială a purificării), frica de Dumnezeu, gândul la Judecată, pocăința ce nu trebuie separată de dragostea lui Dumnezeu (gândită ca un al doilea botez), înfrânarea, răbdarea necazurilor. Ele ne vor duce către nădejde, blândețe și smerenie, către starea nepătimașă. A doua parte a lucrării are în centru raportul dintre cunoașterea rațională sau catafatică și cea mistică sau apofatică. Dumitru Stăniloae, via Ioachim Băcăuanul, vor  pune accent pe cel de-al doilea tip de cunoaștere, chiar dacă, atât la nivel practic cât și teoretic, cele două se intercondiționează. Multă atenție se dă apofatismului de gradul al doilea sau “odihnirii minții”. Apofaticul nu conduce către vid (religiile / credințele orientale), ci către persoană: “Ce qui distingue cet apophatisme de la vue au-dessus de la vision de la lumière, c’est le fait qu’il n’est pas une vide, mais une presence divine qui comble tout…”  Practica isihastă, rugăciunea lui Iisus este explicată în detaliu, autorul oprindu-se chiar la câteva posibile exemple demne de urmat (Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Sinaitul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicodim Aghioritul etc.). Rugăciunea lui Iisus presupune întâlnirea în inimă cu unul din ipostasurile Sfintei Treimi, recompune sensul prim al relației Omului cu Creatorul său. Energiile divine sunt realități spirituale, necreate iar comuniunea totală – Îndumnezeirea echivalează cu adevărata libertate.

2013 va fi anul ce va sta sub semnul libertății (dedicat de Sf. Sinod Sf. Împărați Constantin și Elena), sub semnul gândirii unice a lui Dumitru Stăniloae. Și lucrarea semnată Evêque Ioachim Giosanu se autoinstituie într-o carte de vizită pentru adevărul ortodoxismului universal. “La déification de l’homme d’après la pensèe du Père Dumitru Stăniloae”, un titlu ce se cere a fi (re)descoperit atât în lumea largă, cât mai ales acasă.

Marius Manta

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s