Valeria Manta Tăicuțu – Laudate Dominum

laudate-dominumCu multă bucurie am citit unul dintre ultimele volume ale Valeriei Manta Tăicuțu – mai precis, e vorba de “Laudate Dominum”, apărut în 2012 la Editura Valman. Textele cărții compun un demers solid, asumat existențial întru totul; sunt mărturie a voinței personale de a tălmăci semnele apropierii de Dumnezeu. Autoarea ne aduce la cunoștință că avem de-a face cu o sută cincizeci de rugăciuni poetice care amintesc de psalmii biblici, topindu-și totodată înțelesurile adânci în forma sonetului. Astfel, demersul autoarei rămâne inedit în contextul unei poezii contemporane ce este interesată mai degrabă de zonele abisale ale neputinței umane.

Aș apropia cartea Valeriei Manta Tăicuțu de psalmul o sută șaptesprezece: “Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui”. Acesta devine în cheia interpretărilor pe care le-am dat alfa și omega volumului “Laudate Dominum.” A scrie poezie religioasă de calitate constituie o provocare deloc lesnicioasă. A o mai așeza și în forma dificilă a sonetului presupune o experiență îndelungată într-ale poeziei, dublată de un bagaj de cunoștințe din literatura universală iar mai apoi, firește, de o întreagă alchimie a prozodiei. Altfel spus, ceea ce reușește autoarea prin cartea în discuție e o înțeleaptă întemeiere a Cuvântului dintâi. Asemănătoare psalmilor biblici, textele din “Laudate Dominum” devin semne grăitoare ale prezenței divine. Menirea lor este aceea de a ordona o lume personală pe care autoarea i-o încredințează doar cititorului dornic de adevăr.

După Sfântul Atanasie cel Mare, Psaltirea “cuprinde în sine zugrăvite toate simțămintele oricărui suflet omenesc, schimbările și înnoirile lui, așa încât dacă cineva voiește, poate să-și ia și să-și însușească zugrăvirea ce i se potrivește”. Evident, la rândul său, “Laudate Dominum” e și un excurs prin “simțămintele omului”. Cel din urmă nu e condamnat la o existență egoistă, ci devine mai degrabă solul Cuvântului, conferind întregii existențe un sens cu mult mai înalt. Cuvântul întemeiază, rostirea ființează poezia “fiilor cu inima de rouă”. O lume a virtuților nu poate naște decât o poezie declarativă. Încă de la primele pagini, prin intermediul unei exprimări aforistice, ne este fixat un orizont aflat în limitele moralei creștine: “când nu ai legi, te zbați între ispite”. Imaginea lui Dumnezeu este una conformă cu ipostasurile sale: justițiar, întemeietor, mult răbdător: “ne cere Domnul să-i slujim cu frică / și nu ca fariseii, din trufie, / ca tremur să simțim în bucurie, / căci doar când ești smerit El te ridică; / mult răbdător, pe toate le așază / într-un cântar ce nu dă greș vreodată / și, când alege-o minte luminată / să-mpărățească, proștii, ce cutează / să umble cu scorneli pe-ntins meleagul, / reduși sunt la tăcere cu toiagul…” Dintr-un alt unghi, e interesant cum, apelând la intertext, autoarea își motivează propriul demers: “și Domnul i-a spus lui David, rege / peste popor ales: în dreapta-Mi sta-vei, / căci te-am fost pus în pântecele roabei / nainte de luceafăr, întru lege / deplină pe pământ; al Meu ești Unsul / toiagul Tău va ține-n loc vrăjmașii, / necredincioșii falnici și hăitașii / risipitori cu moartea și cu plânsul; de-atunci și pân-acum e-o veșnicie, / cântările s-au strâns și se repetă / printre bufoni și-actori de operetă, / ce-aruncă banul milei în cutie, / crezând că-s mântuiți, și nu regretă / că-și cumpără doar ceruri de hârtie”. Terestrul e adesea echivalentul nefericit al prostiei. Apoi, lumea e necredincioasă, o “haită murdară și turbată”, mlaștină ce produce doar zarvă. Sunt așadar prezente și nuanțe vindicative dar care probează nimic altceva decât o altă calitate: statornicia în cele-ale Ființei. “Lepra trufiei” va fi într-un final alungată de poezia mântuirii, de această “cântare nouă pentru dans de săbii”.

Sonetele-psalmi ale Valeriei Manta Tăicuțu compun o muzică aparte, ce personal mă aruncă către zona mănăstirilor din nord. Textele sunt departe de forma monocordă. Deși nu părăsesc sub niciun chip spațiul ortodox, poemele presupun o bogăție interioară înspre care autoarea ajunge preluând și câte ceva din specificul moldovenesc. Pe de altă parte, versurile vin – prin temele majore propuse – în continuarea cronicarilor ori a lui Eminescu, deși, evident, și alte trimiteri ar putea fi viabile. Exemplu – “Viața lumii” vs. “și înțelepții mor, ca și nebunii, / și cei ce dau pământului lor nume, / și amărâții făr-un rost în lume, / cu toții se topesc în umbra lunii, / pe cara-ngustă către judecată”.

Dincolo de toate, acest discurs ușor romantic marcat de antitezele unui “va fi fost să fie” – prezent, nevoință – speranță. Cu siguranță, unul dintre cele mai frumoase sonete: “în gândul Tău dintăi a fost să fie / aproape înger omul, dar, în vreme, / sub de niciunde ploi și anateme, / cum și-a tăiat aripile, nu știe / nici marea ce-l înghite, răzvrătită, / nici muntele ce-l prinde-n adâncime; / Părinte, o poruncă din vechime / ne-a rânduit stăpâni, pentru-o clipită, / pe tot ce mișcă-n lumea făurită / și-atunci, semeți și harnici din prostie, / uitând smerenia făgăduită, / am tăvălit prin praf ce-Ți place Ție, / ne-am dat satanei casa cu chirie / și-acum primim răsplata cuvenită”.

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s