Ariel şi Don Juan, sau doi căpitani şi ambarcaţiunile lor

Harwich Lighthouse Constable

„Viaţa, aşa cum curge ea, iroseşte atât de mult timp, şi nimic nu poate fi vreodată regăsit sau cu adevărat stăpânit în întregime sub forma eternităţii, care este în aceeaşi măsură o formă a artei…”

George Santayana, în „Don Juan, sau viaţa lui Byron”, de André Maurois

            Iahtul lui Byron se numea «Bolivar». Al lui Shelley s-a numit «Don Juan», când plănuia să îl cumpere împreună cu Byron, apoi, din cauza unor vagi neînţelegeri dintre ei, s-a numit «Ariel», fiindcă rămăsese numai al lui. «Ariel» este şi titlul romanului biografic pe care André Maurois l-a scris despre poetul romantic Percy Bysshe Shelley. Maurois a scris şi o biografie a lui Byron, fiindcă îl atrăgeau în mod deosebit personalităţile erei şi curentului romantic, din motive pe care el însuşi nu le ştie sau nu le vrea defini prea bine.

            S-a spus despre romanul «Ariel» că perpetuează o imagine mitică a lui Shelley ca înger inutil ale cărui aripi bat în gol. Eu n-am avut această impresie la citirea cărţii. Poetul nu apare ca un tip îngeresc, pe cât de sublim auriu pe atât de neputincios. Poate chiar dimpotrivă, este limpede în text că atunci când Shelley îşi vâra ceva în minte nu mai putea fi întors de pe calea pe care şi-o alesese, şi nici nu putea fi oprit. Sunt vizibile atât dragostea sa pentru ideile puse în faptă (campania din Irlanda) cât şi generozitatea lui ieşită din comun (căsătoria strict principială cu Harriet Westbrook). De asemenea, Ariel din Furtuna lui Shakespeare, de unde iahtul precum şi stăpânul îşi trag numele, nu este nici pe departe un îngeraş cuminte, ci mai curând un „elemental”, un stăpân al elementelor naturii, gata să se angajeze în întreprinderi periculoase şi extrem de relevante în istoria personajelor din jur… Totuşi, poate lectura biografiei „Ariel” se cere făcută împreună cu lectura romanului despre Byron, ca o completare.

            În „Don Juan” se vorbeşte poate la fel de mult despre Shelley cât se vorbeşte şi despre Byron, chiar dacă indirect, o personalitate fiind prezentată prin contrastul şi apropierile sale cu cealaltă. Cei doi poeţi sunt prieteni, în măsura în care Byron putea cu adevărat să fie prietenul cuiva. Stilul celui mai romantic dintre scriitori (atât de romantic, de fapt, încât romantismul în sine ar putea fi definit sau redefinit prin el) îl transforma într-un camarad straniu, capricios şi greu de cuprins în noţiuni ca loialitatea, de exemplu. Deşi lui Shelley îi era loial. Dar nu era poate loial altora (Claire Clairmont, Allegra Byron şi de ce nu chiar Anne Isabella Milbanke). Capriciile lui Byron îl făceau uneori de neînţeles pentru prietenul său extrem de credincios ideilor proprii, şi probabil demn de o dezaprobare.

            Au făcut o călătorie prin Elveţia împreună, „un pelerinaj literar în jurul lacului Geneva. Au vizitat locurile unde Rousseau situase Noua Heloisă, «dulcele Clarens, leagăn al oricărei iubiri cu adevărat pasionate», Lausanne-ul lui Edward Gibbon (denigrarea deschisă a religiei organizate) şi Ferney-ul lui Voltaire”, timp în care Byron scrise într-o singură noapte «Prizonierul din Chillon», în vreme ce Shelley compuse «Imnul Frumuseţii intelectuale»… În grădina lui Gibbon, Byron culese o ramură din salcâmul sub care acesta venise să vadă vârful Mont Blanc, după ce scrisese ultimele cuvinte din cartea sa. Shelley nu voi să-l imite, temându-se să nu aducă o ofensă numelui, mai mare, al lui Rousseau. Totuşi comuniunea de idei şi principii dintre ei se oprea în mod limpede undeva… poate în chiar locul de definiţie al prieteniei.

            S-a spus despre Shelley că era un revoluţionar prin formaţie, însă cred că adevăratul „revoluţionar”, în sensul de adoptare a negării ca „doctrină”, a răsturnării, ca unică reacţie faţă de orice sistem dinainte definit, este lordul Byron. Tocmai faptul că nu rezista mai mult de două ore în interiorul nici unei teorii, aşa cum spunea un adevărat prieten al lui Shelley despre el, îl recomandă ca atare. Byron nu era făcut să construiască, decât cel mult alegându-şi, prin proprie voinţă, „o cauză în care, de fapt, nu credea”. Fiindcă, altminteri, era făcut să dărâme, să descompună, să găsească răul şi latura greşită, din orice viziune asupra lumii. Spre deosebire de Shelley care, deşi se declara ateu, o declaraţie pe care el însuşi o numea „un diavol vopsit ca să-i sperie pe imbecili”, fiindcă îi plăcea provocarea cuprinsă în cuvânt, ştia bine că de fapt ateismul nu i se potriveşte şi nu îl reprezintă. Shelley era un constructor prin formaţie, iar nu un refractar, un „opoziţionist” din principiu. Orice aderare a lui este onestă şi completă. Aderarea lui Byron a fost completă abia spre sfârşitul vieţii, în ceea ce priveşte independenţa Greciei, şi a fost nesinceră. Adică nesinceră în sensul în care era numai de acţiune, nu şi de idee.

            În ceea ce îl priveşte pe acest cititor, pusă să aleg între „Alastor” şi „Manfred”, aş fi încurcată. Emoţional vorbind, aş merge cu „Alastor” în orice clipă. Mental, prefer drama vrăjitorului însingurat şi neîmpăcat. Dar singurul lucru care se poate afirma cu certitudine despre ambele texte, ca şi despre ambii poeţi, este realizarea stilistică aproape perfectă, datorată probabil sincerităţii absolute a expresiei ideilor fiecăruia în ceea ce dăruiau publicului, în aceeaşi măsură ca şi studiului metrului şi versificaţiei tradiţionale…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s