Goya, de la tapiseriile manufacturii regale la Capricii…

Caprichos-Plate-75-Can't-Anyone-Untie-Us“Aceste Caprichos vor putea fi cumpărate în prăvălia din Calle de Desengaño; pe Francisco îl ademenise mai ales numele străzii, care însemna dezamăgire, desfermecare şi, în acelaşi timp, cuminţire, cunoaştere. Calle de Desengaño – iată calea potrivită pentru caprichos. El însuşi pornise pe această cale…”

(Lion Feuchtwanger)

Francisco de Goya s-a născut în 1746, în orăşelul Fuendetodos din Aragon, în familia unui mic meşteşugar, şi a învăţat meserie la Saragosa. După ce a cutreierat întreaga Spanie cu o trupă de toreadori ambulanţi, a ajuns la Madrid, unde s-a căsătorit cu sora maestrului său Francisco Bayeu, ceea ce îi aduse în curând un post de desenator la fabricile regale de tapiserie, conduse de Rafael Mengs. Folosindu-se de un gust al regelui Carlos al treilea, care nu mai voia  să apară în tapiserii numai scene biblice şi mitologice, după modelul francez şi flamand de până atunci, Goya începu să picteze inspirat din viaţa poporului din Madrid şi din împrejurimi, cu sărbătorile şi obiceiurile lui. Facea astfel loc observaţiei realiste sugestive şi vieţii autentice într-un cadru până atunci exclusiv fantezist.

Împreună cu prietenul şi colaboratorul său Agustin Estève, Goya a perfecţionat în timp o artă a graficii în acvaforte, rămasă se pare de la Diego Velazquez, ajungând să descopere astfel valoarea specifică a desenului în efecte de clarobscur, realizat pe nuanţe de negru.

A fost numit director al Academiei Regale de Arte, iar ceva mai târziu pictor oficial al Curţii. Se spune însă că felul în care picta portrete putea fi socotit de-a dreptul scandalos şi că, prin tabloul „Familia lui Carlos” singur, a reuşit să înjosească brutal idealul monarhiei de drept divin, mai brutal decât ar fi putut-o face toate criticile veninoase ale pamfletarilor de la începutul Revoluţiei franceze, cu toate că la momentul respectiv nu aceasta tocmai pare să fi fost intenţia pictorului.

Deşi era bun prieten cu mulţi dintre intelectualii şi politicienii liberali şi anticlericalişti ai epocii, Goya a refuzat, se pare, angajarea conştientă şi asumată public în lupta împotriva regelui şi a asupririi iluminiştilor pe care acesta a tutelat-o în perioada de după 1789. „Era convins că puterea era acordată regilor prin graţia lui Dumnezeu, iar dacă Jovellanos credea cu adevărat în ceea ce afirmase, însemna că nu era spaniol şi n-avea decât să se cărăbănească în Franţa, în ţara celor fără Dumnezeu şi a răzvrătiţilor! El era pictorul curţii, el aparţinea curţii şi era bine aşa, el voia asta şi era mândru de acest lucru!”

Iar când a desenat seria Caprichos, dorinţa sa a fost, în continuare, nu aceea de a ataca pe Maiestăţile lor Catolice, pentru a căror bunăvoinţă era foarte recunoscător, ci doar acea parte a nobilimii şi acea parte a preoţimii ce distrugeau ţara prin ideile practicate, corupţia şi nepăsarea lor. Însă regina avea o agendă personală, diferită de cea a Spaniei, iar regele era în totalitate condus de soţia sa. Faptul că îi erau simpatici pictorului nu putea schimba realitatea pe care acesta o presimţea, şi anume apropierea inevitabilei prăbuşiri a Bourbonilor şi a întregului lor sistem. În 1791, Goya începea să se desprindă de înalta societate spre care râvnise; fără a se fi precizat, drumul său lăsa definitv în urmă tapiseriile cu „păpuşi” şi se îndrepta spre înfăţişarea critică şi sarcastică a aceleiaşi lumi pe care o văzuse cândva travestită idilic.

„Caprichos” era o mapă alcătuită din 75 de desene, ale căror plăci au fost dăruite în cele din urmă reginei şi care au fost multiplicate prin tipografia regală. Conţinea satire muşcătoare; măgari şi maimuţe întruchipând personaje politice sau artistice importante; Goya însuşi era o maimuţică sârguincioasă care desena un cap de măgar şi îl făcea să semene a cap de leu; portrete de femei, alcătuite cu multă răutate şi prea puţină milă; un satir mare şi jovial ce a dat drumul din mâini unei paiaţe cu care s-a săturat să se mai joace, întruchipând poate pe primul ministru Manuel Godoy; multe stafii cu trăsături omeneşti, „în care se amestecau uluitor trăsături ale prietenilor şi duşmanilor săi; purtau adesea şi cu plăcere haine lungi, biserceşti, erau monahi sau judecători ai Sfântului Tribunal”. Pictorul „reprezentase mulţimea care, plină de veneraţie, se închina unui ştrengar gătit de un croitor ca o stafie. Exploataţii şi săracii cu duhul care, orbi şi cu o răbdare fără sfârşit, îşi hrăneau şi îngrijeau asupritorii, chinchillas, guzgani uriaşi, nobili şi popi, leneşi descreieraţi cu ochii lipiţi şi urechile încuiate, cu mădulare îmbrăcate în veşminte scumpe, străvechi, ţepene, mult prea lungi, în care nu se mai puteau mişca…”

Se spune chiar că desenul numărul 55, intitulat „Până la moarte” şi înfăţişând-o zică-se pe foarte bătrâna marchiză de Osuna, aşezată la măsuţa de toaletă şi lăsându-se gătită de cameriste, ar fi fost de fapt un portret al Mariei Luisa însăşi, care s-a recunoscut chiar, primind mapa cu desenele, şi ar fi trecut cu regească graţie peste această nemaivăzută îndrăzneală a pictorului curţii…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s