Toulouse Lautrec, de la litografie la afişul publicitar şi îndărăt…

Toulouse-Lautrec-Divan-Japonais

…Ziarele comentau pe larg afişul Moulin Rouge-ului. Unele îl declarau creaţie satanică şi cereau să fie înlăturat de pe străzi. Altele îl considerau primul afiş care era totodată şi o operă de artă. Exponenţi ai opiniei publice şi moralişti avertizau că inocenţa des jeunes filles parisiennes era primejduită şi că doamnele nu se mai puteau plimba pe stradă fără să roşească… Iar cel mai uimit om din Paris era Henri, care avea sentimentul omului ce azvârle o piatră într-o râpă şi constată cu mirare că a strârnit o avalanşă.

(Moulin Rouge, Pierre La Mure)

 Lautrec a intrat pentru prima dată în Atelier de Litographie Artistique, unde lucra Père Cotelle, fiindcă era convins că tot ce-i lipseşte lui Zidler pentru ca întreprinderea Moulin Rouge să se pună cu adevărat pe picioare era un afiş aşa cum se cuvine, şi promisese proprietarului să facă el însuşi acest afiş. Père Cotelle l-a informat, trăgându-se blajin de barbă, că are nevoie de şase ani ca să înveţe meşteşugul (cromo)litografiei şi că Henri se află în situaţia unui om care, neavând nici cea mai elementară noţiune de compoziţie, s-ar apuca să scrie o simfonie. Şase luni mai târziu, Lautrec avea pregătite pietrele pentru imprimarea afişului făgăduit lui Charles Zidler şi reuşise să-l facă pe Père Cotelle să-l considere un fel de protejat special al lui Aloi Senefelder, inventatorul litografiei, care se afla de mult timp în ceruri… Pe Cotelle îl uluise nu numai prin rapiditatea învăţării, ci şi prin aplicarea unor metode experimentale, improvizate, pe care nici un litograf care se respectă nu ar fi îndrăznit să le aplice şi care lui Henri îi ieşeau de minune (de exemplu combinarea cernelurilor pentru a obţine nuanţa verde „chartreuse” sau „împroşcarea” pietrei cu ajutorul unei periuţe de dinţi).

Pe lângă modul său original de a litografia, Lautrec adusese în acest fel de a crea artă, şi deci şi în afiş, desenul său şi linia, influenţate încă din tinereţe de stampele japonezilor Hokusai şi Utamaro, umorul satiric popular, împins până la bufonerie şi impertinenţă, dar îndulcit de graţia şi ironia specifice castei pictorului; sinteza dramatică a lui Honoré Daumier (ce se poate vedea în Spânzuratul din 1892) şi spiritul muşcător al lui Paul Gavarni erau îmblânzite la Henri printr-o sensibilitate demnă de un Van Gogh şi îmbogăţite de aplecarea spre detaliul semnificativ a lui Degas (Miss Ida Heath, 1895). Lautrec fixa momentul cel mai important al acţiunii sau mişcării, uneori doar printr-o trăsătură, o singură linie revelatoare. Vedea, fără intenţii moralizatoare, actori şi dansatoare din unghiuri accentuate de luminile colorate ale reflectoarelor, în situaţia acţiunii scenice sau a dansului.

Toate acestea se regăsesc în afişe, litografii şi desene şi în tablourile importante, cum ar fi reclamele domnişoarei May Milton, ale unei La Macarona, ale lui Jane Avril sau Yvette Guilbert (Yvette Guilbert apare şi în afişul café concertului Divan Japonais, deşi nu i se vede faţa, şi poate fi recunoscută numai după celebrele mânuşi lungi şi negre şi după silueta ei subţire şi înaltă, în timp ce Jane Avril şi Edouard Dujardin apar în prim planul imaginii, ca public), Balul la Moulin Rouge, din anul 1895, Marcelle Lender dansează bolero la Chilpérie (1897), Manej la circul Fernando (1888), Dansul maur (1895) sau portretele femeii clovn Cha-u-Kao.

Afişul publicitar a devenit, datorită lui Lautrec, o litografie de dimensiuni mari, bine plasată în spaţiu şi atent compusă, cu un desen spontan, pătrunzător, direct, iar, prin intermediul afişului publicitar, elementele antitradiţiei au pătruns în gustul publicului larg. Giuseppe Marchiori insistă de asemenea că „Lautrec îi anticipează pe fovi şi pe expresionişti, fără tensiunea dramatică a violenţei de culoare a celor dintâi şi în polemica socială a celor din urmă.” S-a mai spus şi că, dacă Gavarni şi Daumier au ilustrat „Comedia Umană” a lui Balzac, cele mai caracteristice personaje din „În căutarea timpului pierdut” se regăsesc printre cele desenate de Lautrec.

După lovitura de teatru pe care afişul Moulin Rouge-ului a constituit-o, Toulouse Lautrec a realizat în continuare afişe şi ilustraţii, utilizând desigur toate elementele stilului propriu, pentru localuri, reviste (Revue Blanche, a soţilor Natanson), o culegere de scurte povestiri evreieşti a lui Clemenceau, şi multe alte feluri de desen şi pictură comercială. Ştim că nu o făcea pentru bani în sine, banii au fost întotdeauna departe de a-i lipsi (chiar şi după ce bătrânul conte s-a indignat până la furtunoase reproşuri fiindcă Henri pusese numele familiei sale pe un „scandalos afiş de dancing”). Îşi fructifica doar talentul în modul pe care circumstanţele i-l puneau la dispoziţie. Şi, în cuvintele biografiei Lautrec par Lautrec: „Pentru el, arta era un limbaj şi în acelaşi timp o filosofie de viaţă. Prin imaginile sale, cu ajutorul procedeelor timpului său, el construieşte tema eternă a tragediei umane. În urâciune, el descoperă frumuseţea, în viciu – puritatea, în mizerie – bucuria. Viaţa şi opera lui Toulouse Lautrec sunt o lecţie de curaj, de încredere şi de voie bună…” (Ph. Huisman & M. G. Dortu).

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s