Manoleria, Madrid, sfârşitul secolului 18

Francisco_de_Goya_y_Lucientes_-La_Maja_Vestida

 „Trufaşa şi capricioasa descendentă a ducilor de Alba, cu educaţia ei rousseauistă şi cu pasiunea ei pentru majas, este o tragică feminizare a lui Don Quijote, cavalerul de prisos într-o epocă de crepuscul al vechilor puteri şi de germinare a altora, mai realiste şi mai prozaice totodată…”

Savin Bratu

„Goya, sau drumul spinos al cunoaşterii” este penultimul roman al scriitorului german Lion Feuchtwanger. A apărut în 1951 şi, ca şi alte romane istorice ale autorului („Balada spaniolă”, „Vulpile în vie”, „Ducesa slută”) construieşte portretul unei epoci, luând ca pretext biografia unui personaj politic sau artistic reprezentativ al acesteia. Viaţa lui Goya este povestită deci pentru a prezenta Spania şi, întrucâtva, Europa de imediat după revoluţia franceză, precum şi răspunsul unui număr de personalităţi ale vremii la ideile care circulau pe întregul continent.

Goya este surprins mai ales ca majo, aşa cum cu mândrie se considera, prin relaţie cu ultima reprezentantă a marii nobilimi spaniole, Cayetana, a treisprezecea ducesă de Alba, marea lui iubire ciudată. În afară de raţiunea legendei ce-i învăluie, pe care istoricii artelor nu au limpezit-o nici în prezent, Feuchtwanger îi plasează în centrul naraţiunii sale şi fiindcă erau reprezentanţii claselor definitorii pentru Spania momentului. „Don Quijote abdicase. Don Quijote se transformase într-un domn elegant de la Versailles; acum poporul prelua scutul şi mârţoaga. Sancho Panza ajunsese don Quijote, eroic şi ridicol…” Clasele superioare spaniole erau în întregime sub influenţa spiritului francez, influenţă datorată mai ales casei conducătoare a  Bourbonilor. În acest context, ajungem să privim conflictul tacit între Cayetana şi regina Maria Luisa însăşi (aparent o simplă rivalitate feminină) ca pe o încercare de rezistenţă a vechilor tradiţii nobiliare spaniole împotriva invaziei ideilor europene, în care, la acea vreme, vântul dominant bătea de la Paris.

Cayetana este foarte iubită de popor. Poporul o numeşte „Alba noastră” şi ducesa însăşi are „capriciul” de a poza îmbrăcată în costum de maja, pentru portrete sau chiar pentru personaje din tapiseriile manufacturii regale, de a se arăta în locurile de întâlnire ale oamenilor de rând îmbrăcată astfel şi de a dansa împreună cu ei sau cu ţăranii de pe domeniile sale dansuri populare cum ar fi fandango şi seguidilla. Da, ducesei îi place să se considere o maja veritabilă, iar lui Francisco îi place să îi nege această calitate: „Chiar dacă originea şi bogăţia ei îi dădeau tot ceea ce Spania putea da, Cayetana rămânea străină de popor, continua să fie doar o biată nobilă. Nu se putea transforma în maja, orice ar fi făcut. Mai ales după ce-şi lepăda ultimul văl, nu era nicidecum o maja…”

Şi cine sunt în fond aceşti majos şi majas? Autorul o explică în capitolul 16 al „Cărţii a doua”. Majos şi majas sunt urmaşii din secolul optsprezece ai celebrilor picaro şi picara din secolul şaisprezece, descendenţi direct din Guzman de Alfarache. Paria care îşi câştigă păinea prin viclenie, în luptă continuă împotriva tuturor; ei adoră vechea tradiţie spaniolă şi apără fanatic monarhia absolută şi preoţia, deşi urăsc legile şi decretele schimbătoare şi nu le iau în seamă; socotesc contrabanda un privilegiu al clasei lor, le place fanfaronada, iar pălăvrăgeala lor colorată este un izvor de poezie vestit dincolo de hotarele ţării; sunt gâlcevitori, au gura spurcată şi sunt oricând gata să înfigă cuţitul. „Majos şi majas sunt aficionados ai marilor serbări populare, ai luptelor cu tauri şi ai autodafeurilor şi se revoltă dacă un torero, un taur sau un eretic moare în mod laş; ei pretind întotdeauna o ţinută demnă.” Pot fi fierari, ţesători, mici birtaşi, măcelari sau vânzători ambulanţi şi locuiesc în toate oraşele mari, deşi reşedinţa lor predilectă a rămas Madridul şi mai ales o anume parte a acestuia, cartierul Manoleria.

În cârciuma lui Rosalio din Manoleria doreşte Cayetana să se arate împreună cu Goya la începuturile relaţiei lor. Vine cu faţa acoperită în mantilla, iar oamenii îi cer în mod destul de ameninţător să-şi arate chipul. „Erau cei mai spanioli dintre spanioli şi nu erau dispuşi să îndure curiozitatea dispreţuitoare a străinilor. Cine venea la ei, în cârciumile lor, trebuia să se supună obiceiurilor lor şi să-şi arate faţa!”. În momentul în care Francisco e pe punctul de a scoate cuţitul şi de a le „vorbi pe limba lor”, ducesa le face pe voie, iar pictorul are surpriza să constate că ea este mai iubită decât el în rândurile celor asemeni lui. Poate că totuşi Sancho nu îl uită şi nu-l abandonează niciodată pe don Quijote, oricum şi-ar schimba acesta hainele…

Romanul lui Feuchtwanger este, deci, mai mult decât romanul iubirii dintre Goya şi Alba, romanul unui drum de la tapiserii la Capricii, de la Alba-papuşă, anterioară cunoaşterii, până la Alba multiplicată în nenumărate simboluri ale unei lumi care trebuia sa fie răsturnată, pentru ca raţiunea umană să învingă monştrii războiului modernităţii cu noptatica şi nobila orânduire feudală.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s