Prin Alpii bernezi, de pe vârful Jungfrau la castelul lui Manfred

The Bride of Abydos_Delacroix (1857)

«…M-am răzbunat pe cei ce m-au iubit, pe cei mai dragi i-am pedepsit. Duşmanul l-am înfruntat în luptă dreaptă, dar îmbrăţişarea mea adus-a moarte […] Şi nu-i pedeapsă mai mare pentr-un suflet vinovat decât pedeapsa ce şi-o dă el singur, în urma dreptei judecăţi!»

Manfred, abatelui mănăstirii Sf. Mauriciu şi vânătorului de căprioare

            Lordul Byron a compus, când se afla la vârsta de aproape treizeci de ani, un număr de poeme în care suportul emoţional şi inspiraţia vin în mare parte din relaţiile cu sora sa vitregă Augusta Leigh, a cărei prezenţă în existenţa poetului genera gânduri legate de dragoste şi de posibilitatea comunicării reale dintre oameni, în general. Este vorba desigur de poeme eroice, acestea deveniseră, prin Childe Harold şi Ghiaurul, un fel de „specializare” a creatorului de prinţi romantici tipici.

            „The Bride of Abydos” a fost scris în 1813 şi are forma unui nou basm oriental (turcesc). Spune povestea unei iubiri stranii între Salim şi presupusa sa soră vitregă Zuleika, fiica unui conducător cu numele Giaffir, care îl crescuse şi pe protagonist ca pe propriul său fiu. În partea a doua a poemului este propusă însă soluţia prin care Giaffir şi-ar fi ucis de fapt propriul frate, Abdallah, adevăratul tată al lui Salim, care, atunci când i-a sosit clipa împlinirii destinului, şi-a asumat hainele şi faptele unui pirat înarmat, hotărât să se răzbune pentru ghicita crimă împotriva părintelui său, ca şi pentru iubirea refuzată a Zuleikăi. Eroul va cădea totuşi, pe o plajă, ucis de paşa Giaffir însuşi, iar iubita sa va muri de durere după pierderea logodnicului ei.

            Societatea engleză a vremii (nobilimea ei, mai ales) va primi poemul ca pe o mărturisire deschisă a relaţiilor incestuoase dintre Byron şi Augusta, şi îşi va îndrepta blamul asupra ambilor, ceea ce l-a făcut pe scriitor să se exileze din ţara sa natală, unde nu s-a mai întors niciodată. Oriunde a fost, a continuat însă, desigur să compună poeme, aşa că în anul 1816, în Elveţia şi în Italia, scrie o piesă de teatru liric, numită „Manfred”, care oglindeşte perfect trăsăturile mentalităţii romantice tipice.

Deşi inspirat de Faust, Manfred seamănă mai mult cu Prometeu (spre deosebire de Faust, Manfred nu acceptă nici ajutorul nici autoritatea unui Ahrimanes sau a creaturilor sale, deşi invocă morţii pentru a afla adevăruri ce l-ar fi putut eventual ajuta să-şi uite sau să-şi ierte vina). Sensul dramei rezidă, se pare, în contopirea conflictului cosmic cu tulburarea lăuntrică a personajului. Eroul lui Byron este zdrobit de conştiinţa unui păcat pe care l-a săvârşit, şi despre care cititorul nu află, în cele din urmă, decât date indirecte şi greu de interpretat; deşi se vorbeşte despre „a iubi prea mult, aşa cum nu se cuvenea” o femeie, sugestia este că adevăratul păcat este pur şi simplu acela de a face parte din rasa umană.

            Glasul care îl însoţeşte pe Manfred în poem a fost presupus a fi cel al Astartei, al propriei lui conştiinţe sau chiar o voce a inconştientului său (steaua sau demonul personal). Sângele lui este de asemenea sângele lui Astarte, pe care îl soarbe din pocalul salvatorului său de pe muntele Jungfrau, vânătorul de căprioare, şi care „a ţâşnit în tinereţe, când o inimă aveam şi ne-am iubit cum nu se cuvenea!”

            Manfred, însă, îl înfruntă pe Ahrimanes, personificarea puterii distructive a naturii acestei lumi, şi pe duhurile sale (actul II, ultima scenă). El ştie şi mărturiseşte că mai presus de Ahrimanes se află o fiinţă a Binelui, ce rămâne ascunsă şi necunoscută omului pentru totdeauna. Păcatul său şi inevitabila sa prăbuşire sunt consecinţele unei orgolioase despărţiri de restul umanităţii, cu care comunică foarte greu sau deloc. Manfred este, se spune, o primă versiune a complexului şi pateticului autoportret byronian care se numeşte „Don Juan”. În ultimul act, Manfred, ispăşind, moare cu o minunată demnitate, alungând demonii iadului, care veneau să-i ceară sufletul.

            Când abatele de la Sfântul Mauriciu îi oferă consolarea credinţei şi a Bisericii, Manfred se trage înapoi, ca din faţa oricărui alt contact omenesc: „Pentru tot ce-a fost sau este, răspund în faţa Celui Drept! Şi n-am s-aleg ca sol un muritor.” Pe patul de moarte însă, în chiar ultima clipă, el primeşte totuşi braţul abatelui, acceptând parcă legătura umană pe care o dispreţuise pe parcursul vieţii.

            Criticul Stuart Sperry afirmă că scrierea dramei „Manfred” a fost esenţială pentru sănătatea intelectuală şi creatoare a lui Byron şi pentru edificarea lui intimă. Catharsisul personal acţionat de acest poem i-ar fi permis autorului să atingă detaşarea ironică pe care o va utiliza mai târziu, în capodopera sa „Don Juan”. Afirmaţia este plauzibilă în măsura în care Don Juan, deşi un tip romantic-prin-clasic desăvârşit, este totuşi mai puţin byronian decât Manfred, care, ca şi creatorul său, îşi păstrează dreptul şi capacitatea de a redefini romantismul aşa cum firea lui unic prometeică îi dictează… şi în măsura în care relaţiile poetului cu sora sa vitregă rămân o sursă de analiză pentru criticii şi istoricii literari de tot felul, fiind, se pare, mai complexe şi mai bogate decât s-a reuşit să se exprime în studii până la această dată.

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s