Theo şi Vincent, iubirea până dincolo de moarte

almond-blossom-van-gogh

„Trebuie să înveţi lumina şi culoarea de la impresionişti. Numai atât trebuie să împrumuţi de la ei. Tu ai fost impresionist chiar din ziua când ai pus întâia oară mâna pe creion, în Borinage. Uită-te la liniile tale. N-ai tras aproape nici una precisă. Uită-te la portrete, copaci, siluetele de pe câmpuri. Sunt numai impresii. Sunt aspre, stângace, trecute prin propria ta simţire. Asta înseamnă să fii impresionist…”

Theo Van Gogh, în „Bucuria vieţii”, de Irving Stone

Cineva pentru care „Theo” reprezintă prescurtarea unui nume de fată ar putea crede că aceste rânduri sunt despre un impresionant cuplu fericit îndrăgostit. Ei bine, nu; ele sunt despre ceva încă şi mai impresionant: o prietenie adevărată, ai cărei protagonişti se întâmplă să fie şi rude de sânge, anume fraţi. Cu patru ani mai tânăr decât pictorul, fratele său, specialist în artă şi angajat al Galeriilor Goupil, iar mai târziu al domnilor Boussod si Valadon, este nu doar cel mai viteaz luptător pentru cauza impresioniştilor şi a şcolilor ce le-au urmat, dar şi susţinătorul de o viaţă întreagă al lui Vincent, cel mai bun prieten al lui, singura fiinţă de pe lume care n-a încetat niciodată să creadă în el, care l-a iubit şi care, de altfel, nu i-a supravieţuit mai mult de jumătate de an.

În romanul biografic al lui Irving Stone, Theo apare pentru prima dată când vine să îşi salveze fratele bolnav din disperata luptă zadarnică purtată pentru minerii din Belgia. Vincent se dusese la Borinage ca predicator creştin. Încetul cu încetul şi-a dat seama că, pentru a simţi cu adevărat ca oameni aceia, şi pentru a avea dreptul să le vorbească despre ce vrea Dumnezeu de la ei, trebuia mai întâi să trăiască aşa cum trăiau ei, în aceeaşi sărăcie şi aceleaşi griji. Apoi, trăind ca ei, a descoperit că, parcă mai mult decât cuvintele divinului înseşi, pe acei nefericiţi îi ajutau medicamentele, hrana şi băuturile calde şi hainele sau păturile groase. Le-a dăruit lor tot ce avea, iar când Theo a sosit de la Paris să-l vadă, Vincent zăcea bolnav de plămâni şi nu mai avea pe ce să zacă, cu ce să se învelească sau ce să mănânce.

Atunci a început „colaborarea” celor doi fraţi pentru realizarea tablourilor lui Vincent. Theo cumpăra de la fratele lui tot ce desena sau picta acesta, în speranţa de a le expune şi de a le vinde într-o zi, prin galeria de artă unde lucra. Tot el îi trimitea pânze, vopsele şi bani de trai. Pe parcursul unei vieţi întregi, Theo a fost singurul suport financiar al lui Vincent, care a vândut foarte puţine tablouri cât timp a trăit şi ar fi avut nevoie de bani. Printr-o curioasă ironie a soartei, tablourile lui Van Gogh au atins preţurile fabuloase de astăzi numai după ce nici unul dintre cei doi fraţi n-a mai fost pe lume ca să se poată bucura de sumele respective.

În afară de asta, relaţia dintre ei este ilustrată şi de bogatul epistolar al lui Vincent (821) din care nu mai puţin de 668 de scrisori sunt adresate lui Theo. Irving Stone, după o temeinică documentare, prezintă astfel lucrurile, din perspectiva fratelui mai tânăr: „Vincent fuseses întotdeauna pentru Theo cea mai însemnată fiinţă de pe lume, mai însemnată chiar decât mama sau tatăl lui. Dacă avusese o copilărie încântătoare şi fericită în Brabant, asta se datora numai lui Vincent. Fără el, existenţa i-ar fi părut incompletă. Alături de Vincent izbutise să pătrundă viaţa în faţa căreia, de unul singur, nu rareori se simţise descumpănit. Iar Vincent, la rândul său, avea nevoie de el căci, de fapt, Vincent nu era altceva decât un copil…”

După o perioadă petrecută la Haga, unde a deprins toate secretele şcolii olandeze de pictură, Vincent a plecat la Paris, în 1886, ca să-i cunoască p impresionişti. A locuit desigur împreună cu fratele său, în micul apartament al acestuia din Rue Laval. Personalitatea vulcanică şi pasiunea trăirilor lui Vincent îl extenuau pe delicatul şi liniştitul Theo, dar el nu s-a plâns niciodată, deşi i se întâmpla uneori să-şi încuie uşa dormitorului, pentru ca fratele său să nu îl ţină treaz noaptea cu cine ştie ce dispute artistice, pe care Theo le vedea fireşti numai în timpul zilei, şi a sfârşit prin a fi nevoit să se mute într-un apartament mai mare, cu o cameră prevăzută ca atelier de pictură pentru Vincent, astfel încât acesta să nu-i mai umple salonul de vopsele, pânze şi mulaje.

În vremea petrecută de pictor în Provence, Theo s-a căsătorit cu o tânără olandeză numită Johanna Bonger, şi în scurt timp au avut un copil, căruia i-au dat numele unchiului său Vincent. Deşi se spune că Van Gogh nu ar fi pictat niciodată un portret al fratelui său, cu toată legătură mai mult decât strânsă dintre ei, şi cu toate că episodul naşterii nepotului său trebuie să-i fi trezit frământările conştiinţei faptului că nu va fi niciodată soţ şi tată, pictorul a oferit micului Vincent tabloul său din 1890, „Ramuri de migdal înflorit”, o imagine de o gingăşie şi căldură destul de rare în pânzele artistului. Inflorescenţele ies din cadru, sugerând preaplinul primăverii, speranţa legată de continuarea numelui şi a familiei şi bucuria insuflată de noul început pe care băieţelul îl aducea cu sine. În albastrul primăvăratic al fundalului şi în modul de prezentare a pânzei, în întregime, se simte de asemenea influenţa stampelor japoneze, ce marcaseră în mare măsură simţul pictural al epocii…

Ioana Tătaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Theo şi Vincent, iubirea până dincolo de moarte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s