Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea – cale spre cunoastere

Fericitul Arhim. SofronieDumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea si greselile mele de la Tine nu s-au ascuns” (Ps.68:7). Acum eu traiesc in nimicnicie. Tu, insa, Hristoase, ma chemi la credinta si la primirea Revelatiei, caci Tatal ne iubeste pe noi asa cum Te iubeste pe Tine, Fiul Sau Cel Unul Nascut: “caci Insusi Tatal va iubeste pe voi, fiindca voi M-ati iubit pe Mine… Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor, ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis… si ca i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine” (In. 16:27; 17:20-23).

Nemasurat mai mare este nazuinta noastra in credinta lui Hristos. Nu degeaba fericitul Pavel spune ca “nebunia lui Dumnezeu este mai puternica decat intelepciunea oamenilor. Ceea ce judecatii trupesti i se pare nebunie desavarsita pentru credinciosi este intelepciunea si puterea, viata si lumina” (cf. I Cor. 1:18-38; Col. 2:14).

Dar daca, pentru un om oarecare, nazuinta de a fi crestin este un act care depaseste masura omului obisnuit, ce voi spune eu despre mine? Inca din anii copilariei, am dobandit constiinta nimicniciei mele; eu chiar fata de oameni nu sunt prea cutezator. Si, cu toate acestea, pe mine m-a cercetat o mica Lumina si eu am crezut in Hristos-Dumnezeu. Apoi, a urmat o mai degraba revarsare de lumina strans legata de credinta mea in El si credinta mea s-a adancit cu o noua cunoastere.

Oricat as fi fost eu un “nimic”, Lumina Necreata mi s-a aratat anume pentru credinta in Hristos. Mintea mea a biruit peretele ratiunii care nu pricepe, nu este capabila sa inteleaga ca Persoana-Ipostas poseda o cunoastere atotcuprinzatoare, incat nu se poate ascunde de Ea nimic in toata existenta cosmica: “nicio vrabie nu cade pe pamant fara voia Tatalui vostru… toti perii capului vostru sunt numarati… caci nimic nu este acoperit care sa nu iasa la iveala si nimic ascuns care sa nu ajunga cunoscut” (Mt. 10:26) “si nu este nicio faptura ascunsa inaintea Lui, ci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Lui…” (Evr. 4:13).

Relatiile mele cu Dumnezeu poarta un caracter exclusiv personal. In afara relatiilor personale, nu exista notiunea pacatului; in afara de acestea, nu exista iubire intre om si Dumnezeu; in afara de acestea, nici nu poate sa existe o cunoastere fiintala a lui Dumnezeu; in afara de acestea, totul este inghitit de moarte, totul se scufunda in cea mai autentica ne-fiinta.

Cele despre care imi propun sa scriu acum s-au petrecut cu mai bine de o jumatate de veac in urma. Perioada tensionata, cu multe probleme in care, cu adevarat, totul imi era neclar. Si viata cat este de scurta! Iar Dumnezeu, atat de nemarginit, atat de mare si atat de departe! Cine ma va invata pe mine sa merg spre El, pe calea cea mai dreapta, nepierzandu-mi timpul ratacind pe cai straine? Desigur, eu am cautat un astfel de om sau astfel de oameni care sa-mi fie de ajutor, sa-mi fie invatatori. Dar faptul ca s-a pogorat asupra mea o oarecare putere, pana atunci mie nevazuta – rugaciunea, pe care nu o puteam intrerupe nici ziua, nici noaptea – mi-a fost, desigur, in fiecare clipa, singurul meu sprijin. Si au fost ocazii cand, prin rugaciune, primeam povata de la Dumnezeu pentru credinta mea. Voi aduce cateva exemple ce si-au pus amprenta asupra mea si au devenit pietre ale temeliei vietii mele.

Nedandu-mi seama de rolul ce il joaca adevarurile Dumnezeiesti in soarta omenirii si, in genere, a tuturor oamenilor, luati in parte, eu ma chinuiam in bezna ce ma stapanea. Eram asemenea copilasului neajutorat. Incercand nevoia de a intelege cate ceva, eu deveneam nerabdator, din pricina durerii sufletesti si asteptam ajutor de la Dumnezeu. Si Domnul era binevoitor fata de nestiinta mea, nu Se supara de obraznicia mea, ci, ca o mama, ma compatimea si Se grabea cu raspunsul. Si lucrul acesta nu s-a intamplat o data, ci de multe ori. Tot asa S-a comportat si cu multpatimitorul Iov care isi exprima in chip vijelios protestele sale.

Iata una din intamplarile mele, petrecuta in Franta, in anii douazeci, inaintea plecarii mele la Athos (1925).

Ma rugam indelung si cu lacrimi lui Dumnezeu: “Cauta un mijloc si mantuieste lumea: pe noi toti cei razvratiti si cruzi…”. Deosebit de fierbinte era rugaciunea mea pentru cei mici, pentru cei saraci si impilati. Spre sfarsitul noptii si, de asemenea, al puterilor mele, pentru un scurt timp, am pierdut rugaciunea si mi-a aparut in minte ideea: “Daca eu, cu toata puterea inimii mele, compatimesc omenirea intreaga, cum sa-L inteleg pe Dumnezeu, Care priveste cu indiferenta la suferintele atator milioane de oameni ziditi de El Insusi? De ce, oare,  ingaduie El atata violenta?” Si asa ma adresam Lui cu intrebarea nebuneasca: “Unde esti Tu?”  Si in inima  am auzit aceste cuvinte: “Oare tu te-ai rastignit pentru ei?” Aceste cuvinte blande, rostite de Duhul in inima mea, m-au cutremurat: Cel Ce S-a rastignit mi-a dat raspunsul ca un Dumnezeu.

Raspunsul scurt al lui Dumnezeu contine in sine esenta lucrului. Cuvantul lui Dumnezeu aduce in suflet un nou si deosebit sentiment al existentei: inima simte revarsarea vietii purtatoare de lumina; mintea dobandeste intelesuri pana atunci ascunse. Atingerea de noi a energiei creatoare Dumnezeiesti ne creeaza din nou. Cunoasterea primita de noi pe aceasta cale nu poate fi asemanatoare cu intelegerea filosofica: impreuna cu intelegerea situatiei, se comunica intregii fiinte omenesti un alt mod de existenta: vederea lui Dumnezeu se imbina cu torentul iubirii rugatoare catre El.

Ce gandeam eu dupa ce am primit raspunsul de la Dumnezeu? Iata ce: daca Dumnezeu este asa cum ni L-a revelat Hristos Cel  rastignit, atunci noi, toti, si numai noi suntem vinovati de tot raul care umple istoria omenirii. Dumnezeu S-a aratat pe Sine in trupul nostru, asa cum este El. Noi nu numai ca L-am respins, noi L-am omorat, dandu-L la moarte de necinste. Eu am vazut, cu duhul, ca pricina chinurilor omenesti nu este lipsa de compasiune a lui Dumnezeu fata de noi, ci, in mod exclusiv, reaua intrebuintare de catre oameni a darului libertatii. In disputa mea cu Dumnezeu – El a invins. La inceput, m-a cuprins o rusine amara pentru gandul meu nebun si mandru: ca si cum eu as fi mai compatimitor decat El. Din pricina rusinii, mi-a venit o autoosandire la pocainta. Apoi, totul a fost biruit de bucurie. Domnul nu numai ca nu m-a osandit pentru obraznicie, dar chiar a revarsat peste capul meu o binecuvantare imbelsugata. Am inteles mai tarziu ca si acea rugaciune de compatimire nu fusese altceva decat actiunea Lui in mine.

Sa merg mai departe. A descrie experientele duhovnicesti ce mi-au fost date este o sarcina dificila. Eu am trait sfasierea omului asezat la hotarul a doua lumi: al lumi acesteia – vazute – si al celeilalte, nevazute, ceresti, care se patrunde cu mintea. Prin ceea ce vorbesc, ca am fost asezat la hotarul a doua lumi, vreau sa demonstrez ca cele petrecute cu mine m-au depasit; nu eram eu initiatoul, ci Dumnezeul Cel Viu, in mainile Caruia eu am cazut (cf. Evr. 10:3). Desi duhul meu suferea, el era totusi uimit de slava lui Dumnezeu. Experienta mi-a aratat cat de inerta este firea noastra in pacat. Chiar astfel de rugaciuni, ca cea aratata mai inainte, nu elibereaza imediat firea noastra cazuta. La presiunea crescanda a evenimentelor exterioare ale veacului nostru, care capatau un caracter din ce in ce mai periculos, eu, iara si iara, ma intorceam la lupta cu Dumnezeu. Acum, eu imi dau seama ca, desi la suprafata viata mea s-a scurs fara fapte rele vazute de oameni, dar, in profunzime, duhovniceste, eu am fost si sunt intuneric.

Tinta principala a rugaciunii ramane in veci neschimbata, dar, nepierzand unitatea nazuintei initiale, in decursul vietii, ea isi schimba neincetat continutul. Cateodata, ea cuprinde intreaga lume, in ansamblul ei, cateodata insa, se concentreaza la nevoile momentului dat. Situatiile diferite pot fi impulsul ei: pocainta personala, compasiunea pentru aproapele, rugamintea de a fi iertat, iluminarea in nedumeriri, aducerea de multumiri lui Dumnezeu sau incantarea fata de Dumnezeu-Mantuitorul si multe altele. Insetez dupa Dumnezeu, dar Lumina care izvoraste din El si puterea Lui, care lucreaza in noi, cum sa o infatisezi? Eu cunosc deplina-mi neputinta: vad ca nu pot evita desele repetari ale aceluiasi lucru, exagerez in mod obositor sau sunt deosebit de adunat.

Nu o data, rugaciunea mea (daca pot numi asa ceea ce s-a intamplat cu mine in realitate) a atins o obraznicie fara seaman. Continuand sa vad cum in intreaga lume domneste cosmarul violentelor stapanitorilor pamantului “asupra fratilor lor” (cf. Mt. 23:8), intru amaraciunea inimii, ziceam: “daca Tu ai facut toate si fara Tine nimic nu exista” (cf. In.1:3), atunci toti acesti marsavi criminali, capabili sa verse sangele a milioane si milioane de oameni ai planetei de dragul catorva zile de placere perversa in oprimarea acestor sarmani martiri – atunci, nu sunt ei vinovati judecatii si nu ei sunt raspunzatori… Tu, ca Ziditor a toate, esti unicul vinovat pentru durerea nemasurata de pe pamant. Grea mi-a fost aceasta ispita: eram la marginea deznadejdii si parca a nebuniei si nu se intrezarea nicio iesire. Si din nou m-a cercetat Domnul: lumina Lui s-a atins de ininima mea si gandirea mea a inceput sa curga pe un alt fagas: Tatal L-a trimis pe Fiul Sau sa mantuiasca lumea si eu L-am omorat. Dar, iata, El a inviat ca un biruitor al mortii si deja ca un Imparat al vesniciei “infaptuieste intru dreptate judecata Sa asupra popoarelor” (Ps. 9:9; Evr. 10:31). Asadar? Nu in hotarele pamantesti se dezleaga problema binelui si a raului. Cei care merg precum oile la jertfa, neimpotrivindu-se raului (Mt. 5:39), se aseamana Fiului Parintesc (Is. 53:7) si vor invia cu El intru slava.

Amar mie, ca pentru a doua oara eu m-am luptat cu Dumnezeu din aceeasi perspectiva. Dar toata viata mea ulterioara a avut nevoie de rezolvarea categorica a problemei, devenita apoi problema cardinala a oricarui crestin: cum sa reactionezi la prigoanele venite din partea stapanitorilor acestei lumi? Domnul ne-a dat darul de a gandi precum El Insusi gandeste: apostolul Petru s-a comportat ca un om in gradina Ghetsimani (cf. Mt. 16: 22-23). Dar Hristos i-a zis lui: “Pune sabia in teaca. Nu voi bea, oare, paharul pe care MI L-A DAT TATAL?” (In. 18: 10-11) Asa mi-a fost povatuirea caii mele nelegiuite. De sus, prin rugaciune. Asa mi s-a descoperit sensul Epistolei catre Efeseni (cap. 3) despre adancimea, latimea si inaltimea Proniei Dumnezeiesti fata de noi. Viata noastra pamanteasca, in esenta ei, nu este altceva decat un scurt moment dat noua de Bunul Tata, ca noi sa patrundem cu priceperea noastra in iubirea chenotica la lui Hristos. Cel ce nu va pasi pe aceasta cale nu va putea sa se umple de toata plinatatea Dumnezeiasca. Noi aici atarnam pe cruci, desi, inca, nevazute; dar numai asa vom putea intelege maretia omului si noianul necurmat al Existentei Dumnezeiesti. Este cu neputinta sa exprimam in limbile omenesti bogatia trimisa noua de Tatal pe calea crucii. Dumnezeu nu este divizibil in Sine. Cand El vine la noi, El vine  “INTREG” si asa cum este El, in existenta Sa dinainte de veacuri. Noi nu Il putem cuprinde. El ni Se descopera noua prin acel “punct” in care batem: “bateti si vi se va deschide” (Lc. 11:9). El zice o fraza blanda, dar nu ne ajunge o viata pentru a goli continutul ei. Noi percepem cu smerenie Paternitatea Lui; noi vedem ca El inseteaza in a ne impartasi Viata Lui fara de inceput; sa ne aiba pe noi asemanatori pana la desavarsire cu Fiul Sau, Care este “pecete asemenea Tatalui”. Din nimic, El zideste dumnezei asemenea Lui. Si toata fiinta noastra se pleaca Lui cu umilinta, dar nu in frica precum unui stapan aspru, ci in iubire smerita, precum unui Tata.

Dumnezeu m-a pazit de orice legaturi pe care mi-ar fi fost greu sa le rup. Astfel, cand am inceput sa simt nevoia de libertate in orice fel de responsabilitate pentru viata cealalta, eu am putut dispune de ea. Eu multumesc lui Dumnezeu pentru acea grija dovedita mie. Eram linistit la gandul ca, daca voi muri, nimeni nu va pierde nimic. Mare imi era bucuria: puteam, fara frica, sa merg spre orice risc, chiar pana la moarte. Mintea mea se scufunda cu toata atentia inlauntrul meu si acolo petrecea, nemangaiata, cu anii. Rugaciunea isi schimba formele si puterea: nu intotdeauna ma atragea cu aceeasi putere; cateodata, ma dedam rugaciunii fara sa stiu si, daca atunci (fiind inca in Franta, inaintea plecarii la Athos) as fi vrut sa o opresc, n-as fi putut. In acele zile binecuvantate, eu eram si cel mai nefericit de pe pamant si, deopotriva, fericit peste masura.

Cateodata, un foc nevazut se atingea de sus de capul meu si cuprindea intregul meu trup, pana la picioare, si rugaciunea fierbite, cu planset mare, pentru lume, ma cuprindea. Cea mai mare parte a rugaciunii o faceam stand in genunchi, cu fruntea lipita de podea. Cand trupul ajungea la epuizare, eu atipeam, dar in constiinta mea clara nu incetam sa ma rog si ma percepeam pe mine insumi dormind. Doar trezindu-ma puteam intelege ca trupul meu dormise, pentru ca, nu intotdeauna il gaseam in pozitia in care ma rugasem mai inainte.

In doua randuri, pe strazile Parisului, din pricina rugaciunii, eu am pierdut putinta perceperii lumii materiale din jurul meu, Eu am ajuns totusi cu bine intr-un loc unde m-am reorientat. Regret, oarecum, faptul ca nu am avut un martor care sa fi descris comportarea mea in asemenea momente.

Odata (la Paris) am participat la serata unui binecunoscut poet, care a citit din versurile sale. Era de fata un public rafinat. Totul a fost organizat exceptional de corect din punct de vedere social. La miezul noptii, ma intorceam acasa si cugetam pe drum: cum se poate corela aceasta manifestare a creatiei omenesti, una dintre cele mai nobile, cu rugaciunea? Intrand in camera, mi-am inceput rugaciunea: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte…” Si, iata, o flacara subtire a aprins, nevazut si tandru, pe suprafata fetei si pieptului, ceva usor ca aerul, in discordanta totusi cu Duhul lui Dumnezeu.

Launtric, eu am trait un proces de lupta surprinzator intre atractia mea fata de arta si rugaciune. Ultima, rugaciunea, a invins patima pictorului, dar nu usor si nici repede. Apoi, la Institutul Teologic, mi-a ajutat sa-mi concentrez atentia asupra obiectelor de studiu. Am fost nevoit sa ma lupt cu aceasta piedica specifica, valoroasa prin ea insasi. Viata mea la institut mi-a fost favorizata de faptul ca eu aveam o camera a mea, separata, situata deasupra locuintelor profesorilor si unde puteam sa ma rog in pozitia obisnuita. Si, cu toate acestea, adaugand si tot interesul meu fata de stiintele bisericesti, nevoia mea duhovniceasca de a petrece in rugaciune a suferit un regres si eu am plecat la Athos.

Acolo, la Muntele Sfant, viata mea a reintrat in normal. Aproape in fiecare zi, dupa Sfanta Liturghie, ma inunda o bucurie pascala. Si, oricat ar fi de curios, rugaciunea mea neincetata, asemenea unui vulcan in eruptie, izvora dintr-o adanca deznadejde ce mi se cuibarise in suflet. Doua situatii, ce pareau diametral opuse, s-au incuibat inlauntrul meu. Scriu adevarul adevarat. Eu insumi nu pricepeam ce se petrece cu mine. Aparent, eu nu eram mai putin fericit decat majoritatea oamenilor. Mai tarziu, m-am limpezit referitor la starea lucrurilor: Domnul mi-a dat mie darul pocaintei (Lc. 24:47). Da, acesta era un dar. Cum s-a slabit in mine deznadejdea, s-a racit si rugaciunea si moartea mi-a pipait inima. Prin pocainta, existenta mea atat s-a dilatat, incat atingea si iadul, si Imparatia. La inceputul primului razboi mondial (1914), vestile despre miile de morti de pe front au absorbit in constiinta mea intreaga existenta cosmica in intunericul nepatruns al absurdului. Nu puteam accepta nici moartea, nici absurdul. Atunci, inlauntrul meu a patruns cugetarea-duh: tot ceea ce am cunoscut, tot ceea ce am iubit si ceea ce viaza si ma inspira, tot ce este pozitiv si chiar Insusi Dumnezeu moare in mine si pentru mine, daca eu dispar cu desavarsire… Puternica mi-a fost aceasta incercare: ea a luat aceasta forma: omenescul EU poate deveni centrul cuprinzator al intregii zidiri.

Eu traiam in doua lumi: una din ele o percepeam cu ajutorul vederii, auzului si al altor simturi trupesti; in cealalta lume, eu eram numai cu duhul: acolo, eu eram in intregime “auz, asteptare”; mi-am incordat “vederea”, dar vedeam in alt chip… Aceste lumi atat de diferite nu se desparteau in rugaciune. Ziua, rugaciunea decurgea in lumea sensibila; noaptea insa, ma ducea in sfera mintii (nu stiu cum sa denumesc acea nemarginire ce ma cuprindea). Cand citeam Evanghelia, atunci toate cuvintele mi se pareau cunoscute, dar ce se ascundea dupa fiecare cuvant, in Insasi Fiinta Dumnezeiasca – nu puteam patrunde. Un lucru imi era izbitor de clar: totul este in Hristos, Fiul lui Dumnezeu si numai in El. Si eu ma rugam Lui. Il chemam si pe Tatal, pentru ca Duhul, Care de la El purcede, sa Se pogoare si asupra mea si sa ma invete tot adevarul (In. 16:26; 16:13). Cautarea Dumnezeului Celui Ascuns a gasit ecou in Vechiul Testament: multe cuvinte am gasit acolo pentru a exprima trebuintele mele. Imi erau familiare izbucnirile pline de indignare ale lui Iov; si eu gemeam asemenea proorocilor si culegeam inspiratie din psalmi, dar, cu adevarat, am invatat numai din Noul Testament, prin prisma caruia mi-am insusit toate celelalte, oricare ar fi fost sursa lor. Foamea de a-L cunoaste pe Dumnezeu imi era nepotolita: oricat m-as fi rugat, oricat as fi suspinat – totuna – eu nu ma saturam. Acesta a fost la Athos “paharul meu”: durerea si bucuria s-au contopit in el, dizolvandu-se una pe alta. Pentru mintea mea, nu exista nicio cale: eram eu insumi o mare nedumerire si durerea m-a cuprins in intregime. In aceasta atmosfera de durere duhovniceasca, s-a nascut intelegerea maretiei Omului. Si, oare, aceasta sfanta durere nu este unul din canalele prin care Dumnezeu Cel Preainalt Se comunica nemijlocit fapturii Sale, dandu-i treptat cunoastere nu numai despre existenta creatiei cosmice, ci si despre Sine Insusi?

In clipa in care Staretului Siluan i S-a aratat Domnul Cel Viu, atunci i s-a dat sa cunoasca cu intreaga sa fiinta “smerenia cea de nedescris a lui Dumnezeu”. Cuvantul staretului a devenit lucrator pentru multi si chiar pentru mine, cel greu de minte. Astfel, datorita staretului, eu am clarificat faptul ca la baza tuturor tragediilor neamului omenesc se afla caderea in mandrie. Aceasta patima constituie insasi esenta iadului si, cu adevarat, atinge adancimile satanice. Acum, cand scriu, imi amintesc, cu ascutita rusine, ca acest duh pizmas si hulitor de Dumnezeu, cu mult inainte de intalnirea cu staretul, mi-a adus acest gand: “De ce Hristos este Unul Nascut si nu eu?…” O singura clipa doar, si un foc rau mi-a parlit inima. Dumnezeu m-a salvat. Mai mult decat atat: parca mi s-a deschis taina tuturor caderilor.

Dumnezeu m-a salvat si dragostea fata de El mi s-a adancit si mi-a ramas pentru totdeauna in constiinta faptul ca nimeni nu se mantuieste doar cu fortele sale proprii. Nimeni nu poate fi deplin incredintat ca o intentie sau alta ce ii vine nu il stapaneste pentru vesnicie. Dumnezeu, in pustie, a iesit invingator din toate ispitele acestui duh (Mt. 4:1-11).

Dumnezeu m-a salvat pe mine. Dar eu eram infricosat, din cauza faptului ca astfel de intentii inca imi pot veni. Gandeam intru sinemi: Nu mai am nadejde de mantuire… Dumnezeu nu ma poate primi pentru vesnicie asa cum sunt eu (In. 17:21-13). Da, si mie imi era deosebit de greu sa fiu cu El, daca sunt nevoit sa lupt in permanenta cu patimile.

Uimitor de grijulie a fost cu mine Pronia Dumnezeiasca: anume, in momentul trebuincios, mi-a ingaduit sa ma intalnesc cu staretul Siluan. Datorita lui, in viata mea interioara, s-a produs o cotitura hotaratoare. El mi-a explicat ce inseamna “a tine mintea in iad si sa nu cazi in deznadejde”. Mare recunostinta am fata de parintele si staretul meu. Si in trecut am vazut ca Domnul ma conducea spre El, dar eram prea prost, sa inteleg aceasta adancime a lui Dumnezeu. Datorita staretului Siluan, si eu am inceput sa cunosc caile Domnului si, infiorandu-ma, binecuvantez numele Lui.

“Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu…” “Cel ce nu Ma iubeste nu pazeste cuvintele Mele.” “Cine Ma nesocoteste pe Mine si nu primeste cuvintele Mele are judecator care sa-l judece: cuvantul pe care l-am spus, acela il va judeca in ziua de apoi” (In. 12:48; 14:23; 21:24).

Si la Athos, ca si pana la primirea in monahism, rugaciunea mea era intrerupta de ganduri potrivnice lui Dumnezeu. Astfel, intr-un moment de sedere chinuitoare in picioare, judecand cuvantul Dumnezeiesc, am simtit neputinta mea extrema de a petrece in duhul poruncilor Lui, cu toate straduintele mele si pronuntam cuvinte nebunesti: “Tu nu esti indreptatit sa ma judeci pe mine. Pentru a fi pe deplin indreptatit sa ma judeci, Tu Insuti trebuie sa ai conditii egale cu mine. Tu esti nesfarsit in marea putere a Existentei fara inceput, iar eu, in creatura mea, sunt asemenea viermelui.”

Rugaciunea mea se adresa in general lui Dumnezeu. Si, cu toate acestea, eu am primit raspuns in inima mea la aceasta rugaciune: “Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, pentru ca El este Fiul Omului…” (In. 5:27). De multe ori pana atunci, citisem aceste cuvinte, dar nu receptasem in felul acesta talcul lor. Ma facusem de rusine; imi era rusine; eu totdeauna traisem in conditii cu mult mai usoare decat cele in care Si-apetrecut viata Hristos. Cu adevarat, El are dreptul sa judece lumea intreaga. Nimeni nu L-a depasit pe El in patimirile Sale. In aparenta, multi au suferit si pana acum sufera chinuri ingrozitoare in camerele de tortura ale inchisorilor actuale, dar, calitativ, iadul Lui, “iadul iubirii”, este mai dureros decat celelalte.

“Tatal… toata judecata a dat-o Fiului, pentru ca El este Fiul Omului”. Dar in ce consta aceasta judecata? In aceea ca El a aratat faptul ca omului ii sta in putere sa pazeasca porunca Tatalui in orice fel de situatii s-ar afla in lumea aceasta. Nu avem nicio indreptatire sa facem trimitere la neputinta noastra “omeneasca”. Asemenea Lui, cei care L-au urmat pe Hristos, in timpul vietii Sale pamantesti, au primit dreptul de a judeca, impreuna cu El, lumea: “Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea?” (I Cor. 6:2). Apostolul Petru I-a spus Domnului: “Iata, noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie. Ce, oare, va fi noua?” Iar Iisus le-a zis: “Adevarat zic voua ca voi, cei ce Mi-ati urmat Mie, la invierea lumii, cand Fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale, veti sedea si voi pe douasprezece tronuri, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel” (Mt. 19:27-28).

De ce asa? Raspunsul la aceasta intrebare il aflam in Evanghelie: “Parintii orbului din nastere se temeau de iudeii care hotarasera “ca, daca cineva va marturisi ca El este Hristos (adica Mesia), sa fie dat afara din sinagoga” (In. 9: 22,34) si dintre capetenii multi au crezut in El, dar nu marturiseau, din pricina fariseilor, ca sa nu fie izgoniti din sinagoga” (In. 12:42). “Va vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul cand tot cel ce va va ucide sa creada ca aduce inchinare lui Dumnezeu” (In. 16:2). In vremea aceea, nu era mic riscul sa te expui ostracismului social. Cu toate acestea, Apostolii au acceptat acest lucru; majoritatea dintre ei au fost ucisi din pricina propovaduirii Evangheliei; de aici, “dreptul” lor de a judeca pe cei ce nu au urmat lui Hristos.

“Caci Insusi Tatal va iubeste pe voi, fiindca voi M-ati iubit pe Mine” (In. 16:27). Imi amintesc cu tristete de anii tineretii mele, cand sensul acestor cuvinte se ascundea de mine. Ma gandesc ca de veacuri se repeta aceleasi lucruri cu cuvintele venite din Ceruri, care nu trezesc ecoul necesar in inimle incremenite, in cugetarea stinsa pentru lumea de sus. Si au fost destule momente cand aceste cuvinte s-au dat de sus oamenilor, asemenea tunetelor care zguduie inimile si fulgerelor care le ilumineaza constiinta. Ele au venit pe pamant din tainica Imparatie, ca o descoperire mantuitoare despre intelepciunea negraita a Tatalui Ceresc, despre iubirea Lui fata de noi, despre marea taina a existentei.

In decursul veacurilor, s-au rostit cuvinte sfinte insa fara o atentie corespunzatoare si este posibil ca ele sa-si fi pierdut puterea lor initiala, aceea pe care au avut-o ele fiind mai intai in constiinta proorocilor, apostolilor si sfintilor. Se gasesc oare alte mijloace de exprimare a sensului adanc al cunoasterii data noua despre Dumnezeu? Iubirea fata de El se descopera in atatea forme de energie vitala pe care nu le poate diminua timpul atotdistrugator.

In fata ochilor nostri, se savarseste noua minune a creatiei lumii: crearea dumnezeilor (In. 10:34; Ps. 8:6), care inca nu s-a incheiat (In. 5:17). “Terminarea” este promisa in veacul ce va sa vina. Dar si acum, deja, cand lumina necreata se coboara asupra noastra, acest proces duhovnicesc starneste uimire in adancul duhului nostru, inalta gandul spre Impratia fagaduita noua.

Dobandirea acestei Imparatii a iubirii Parintesti este legata de multe suferinte (Mt. 11:12; 25:34). Inima se istoveste cu adanca durere din pricina pierderii suferite de om. Eu vorbesc despre o durere duhovniceasca, metafizica si vreau ca cititorul sa ma inteleaga corect. In cuvintele noastre, exista intotdeauna o oarecare instabilitate; odata cu transformarea experientei, se schimba si continutul notiunilor si sensul pe care il au cuvintele cu aceleasi sunete. Durerile inimii la un sihastru crestin nu sunt un fenomen patologic: ele se ivesc organic, fiind provocate de iubirea impreuna-patimitoare. Ele nu se cultiva, caci aceasta ar fi o deviatie spre un dolorism sufletesc nesanatos; ele nu sunt o urmare a conflictelor psihologice, nici rezultatul unor sau altor patimi nesatisfacute; dupa firea lor, sunt cu totul altceva. Nasterea noastra in Dumnezeu, pentru vesnicie, este legata de multe osteneli. Proorocul Isaia a exprimat minunat acest lucru: “Ca femeia insarcinata si gata sa nasca prunc, care se zvarcoleste si striga in durerea ei, asa am fost noi, Doamne , cu totii, in fata Ta! Zamislit-am, dureri de facere am avut si am nascut vant! Mantuire tarii, noi n-am dat si in lume nu s-au nascut biruitorii ei” (Is. 26:17-18) (am folosit textul Septuagintei). Apostolul Pavel scrie galatenilor: “O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi” (4:19). Multe exemple asemanatoare se pot aduce din Sfanta Scriptura si din Operele Sfintilor Parinti.

Duhul nostru boleste, dar aceasta boala se reflecta in tot omul intreg: in inima, in trup. Omul “intreg” aufera in starea de asteptare a Dumnezeului Celui Vesnic, dar, aceste suferinte nu ucid, ci ne insufletesc. Chinurile duhului sunt metafizice: apartin taramului purtator de lumina al nemuririi: prin ele, ne inaltam dincolo de hotarele materiei in lumea Luminii necreate (cf. In. 16:20-23).

Mintea nu poate sa se incredinteze despre Dumnezeirea lui Hristos. Trebuie sa faci osteneli covarsitoare, spre a trai potrivit cuvantului Lui. Luand cunostinta, in procesul ascetic, de dimensiunea caderii noastre, noi trebuie sa trecem printr-o indelungata rugaciune de pocainta; numai atunci ni se va da noua putinta de a trai ceea ce vedem in Hristos: cea mai mare desertare de Sine (Fil.2:6). Si apoi ne invrednicim de venirea “puterii de Sus” (Lc. 24:49) sau in chip de limbi de foc, sau in stralucirea Luminii Taborice; atunci ni se descopera sensul autentic al Evangheliei “buneivestiri”.

Cei sapte ani petrecuti de mine in pustie au fost timpul cel mai prielnic pentru rugaciune. Imi amintesc: odata, am inceput Rugaciunea Domneasca “Tatal nostru” si sufletul meu a incremenit intr-o fericita uimire. Sa merg mai departe nu puteam. Mintea mi s-a oprit; totul in mine a amutit. Si acum scriu cu tristete despre aceasta minune petrecuta cu mine. Ceea ce s-a petrecut cu mine s-a intamplat o singura data, dar cu o deosebita putere. Oare nu pentru ca structura trupeasca nu poate suporta atingerea arzatoare a slavei Dumnezeiesti?

Dupa un oarecare timp, ceva asemanator s-a petrecut din nou cu mine, la chemarea Numelui lui Iisus Hristos. In acele clipe, am fost nevoit sa incetez a mai pronunta acest Nume: actiunea lui era prea puternica; sufletul a ramas fara cuvinte, fara ganduri, era infiorat de apropierea de Dumnezeu. Atunci, mi s-a deschis taina sfintei slujiri dumnezeiesti. In ziua urmatoare, am savarsit Liturghia si Hristos-Dumnezeu a fost in mine  si cu mine, afara de mine si in Sfintele Taine, in Trupul si in Sangele Lui. Si numele Dumnezeiesti, si cuvintele textelor liturgice imi ieseau din gura precum o flacara. M-am aflat in aceasta stare vreme de trei zile, dupa care intensitatea trairii s-a micsorat. Dar amintirea despre cele petrecute, Dumnezeu mi-a gravat-o in mintea si in inima mea. Si eu ma rog Lui sa nu ma lepede la vremea batranetilor, “nici in ziua mortii mele” (Ps. 70:10).

Apostolul Pavel ne-a poruncit “sa umblam cu vrednicie, dupa chemarea cu care am fost chemati” (Efes. 4:1). Dar in ce consta aceasta umblare? Sa dam din nou cuvantul lui Pavel: “Mie, celui mai mic decat toti sfintii, mi-a fost dat harul acesta, ca sa binevestesc neamurilor bogatia lui Hristos de nepatruns si sa descopar tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse in Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos… Intru Care avem, prin credinta in El, indrazneala si apropiere de Dumnezeu, cu deplina incredere… si Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, in inimile voastre, inradacinati si intemeiati fiind in iubire, ca sa puteti intelege… care este largimea si lungimea, si inaltimea, si adancimea si sa cunoasteti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostinta, ca voi sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu. Iar Celui ce poate sa faca, prin puterea cea lucratoare, in noi, cu mult mai presus decat cerem sau pricepem noi… slava Lui in veacul veacului” (Ef. 3).

Voi continua sa vorbesc despre alte cateva fenomene pe care nicicum nu le-as fi putut astepta, din pricina ca eu sunt asa cum sunt. Nu o data mi-a fost dat sa contemplez Lumina Dumnezeiasca. Ea ma cuprindea bland si ma umpleam de o iubire mepamanteasca. In anumite imprejurari, lumea exterioara isi pierdea materialitatea si devenea nevazuta. Ceea ce se petrecea cu mine apartinea unui alt plan al existentei. Cand, in chip nestiut de mine, se restabilea perceperea obisnuita, atunci o tristete fina imi strabatea sufletul, datorita intoarcerii la viata trupeasca.

Cateodata, imi trecea gandul ca as putea sa nu ma mai intorc la viata trupeasca; rugaciunea savarsita in timpul acesta, de acum, poate deveni o stare vesnica a sufletului. Vederea Luminii este strans legata de harul care ne inviaza si a parasi pamantul intr-o astfel de stare este o adevarata binecuvantare. Din “viata” Cuviosului Serafim de Sarov, aflam ca el a incetat din viata in timpul rugaciunii: sufletul lui a parasit trupul inca viu; el tinea in mana o lumanare aprinsa. “Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Lui” (Ps. 115:6). Nu printr-o astfel de moarte trebuie sa trecem cu totii din aceasta viata? “Adevarat, adevarat zic voua: cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata” (In. 5:24). “Adevarat, adevarat zic voua: daca cineva va pazi cuvantul Meu, nu va vedea moartea in veac” (In. 8:51).

Rugaciunea este o energie de un gen aparte, ea este contopirea a doua actiuni – a noastra si a lui Dumnezeu. Astfel, ea este si in trup, si in afara trupului – chiar in afara lumii acesteia spatiale si temporale. Cand noi suntem consternati de vederea sfinteniei lui Dumnezeu si, in acelasi timp, in deznadejde pentru marea noastra nevrednicie in fata lui Dumnezeu, atunci rugaciunea noastra se transforma intr-un avant puternic al duhului, care rascoleste cercul strans al materiei. Trupul nostru trebuie sa se induhovniceasca (I Cor. 15:50). “Cat pentru noi, cetatea noastra este in ceruri, de unde si asteptam Mantuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va schimba in infatisare trupul smereniei noastre, ca sa fie asemenea trupului slavei Sale, lucrand cu puterea ce are de a-Si spune Siesi toate” (Fil. 3:20-21). “Asadar, daca ati inviat impreuna cu Hristos, cautati cele de sus, unde Se afla Hristos, sezand de-a dreapta lui Dumnezeu” (cf. Col.3:1).

O, minunat este acest dar al rugaciunii! In avantul catre Tatal si Dumnezeul Preaiubit, ea este de nepotolit; prin ea, noi avem acces la o noua forma de existenta, nespatiala, dar care, calitativ, depaseste aceasta lume. Sufletul surescitat de o imaginatie beata sau condus de o filosofie rationala cauta carari acolo unde ele nu exista. O oarecare intuitie sufleteasca misca sufletul care este legat cu lanturi nevazute, dar de nedezlegat, de “legea pacatului” si care nu se pot desface prin propriile noastre sfortari, ci numai prin actiunea atotputernicului Dumnezeu, Mantuitorul nostru. In ce fel ne vom putea inchipui lupta sufletului pentru eliberarea sa? Se impune o analogie cu trupul, care, fiind in dureri insuportabile in intregime, in miscare, straduindu-se sa evite durerile – asemenea trupului se misca si sufletul in plansul rugaciunii, pentru a birui durerea si a se uni cu Dumnezeu. Din experienta mea personala, pot sa spun ca exista doua feluri de deznadejde: una cu totul negativa, care pierde pe om si trupeste, si sufleteste. Cealalta este binecuvantata. Despre aceasta, nu voi inceta sa vorbesc. Printr-o astfel de deznadejde, mi-a venit si mie renasterea intru Lumina. Mie nu-mi este deloc usor sa marturisesc inaintea oamenilor despre binecuvantarea ce s-a revarsat asupra mea de la Cel Preainalt. Nu am putut pricepe niciodata de ce tocmai cu mine s-au intamplat aceste lucruri. Cu mine, cela ce sunt asa cum sunt eu. La inceput, lumina, nevazuta inca pentru mine, mi-a dat sa vad iadul meu launtric, apoi si toata lumea creata, in existenta ei temporala, in predispozitia ei spre pieire. Aceasta vedere cumplita, am purtat-o indelung intru sine-mi. Eram descurajat de absurditatea lucrurilor ce se petrec in lumea aceasta plina de suferinte, care ucide orice incercare de viata. Dar, oricat ar fi de straniu, noua viata batea insutit inlauntrul meu. Ca un torent neintrerupt, rugaciunea imi inunda inima, atragea dupa sine si mintea, adesea cu putere crescanda, altadata, insa, in asa masura, incat imi smulgea duhul meu in adancimea unui alt spatiu, neasemanator celui pe care il receptam in mod obisnuit. In acelasi timp, eram coborat pana la nimicire, dar odata cu aceasta, primeam experienta incalculabila in vederea aprofundata a lumii si chiar a atingerii de vesnicie.

Este chinuitor sa-ti recunosti neincetat nimicnicia din care cauza se intristeaza si oasele… Dar, curios, cand slabea aceasta zdrobire sfanta, eu muream duhovniceste. Am priceput firea acestui fenomen abia mai tarziu, cand staretul Siluan mi-a explicat: “Domnul ne educa pe noi in asa fel, incat sa nu pierdem smerenia.” Atunci, in parte, am inteles taina acestei cai. Mi se intampla in trecut, ca pictor, sa cer o senzatie de triumf, de biruinta si imi ziceam: “am obtinut” ceea ce cautam; ma apropiam, probabil, de expresia acelei frumuseti ce mi se descria mie. Dar aceasta incantare disparea repede si eu, din nou, eram chinuit, la vederea nereusitelor mele. Asa si inca mai mult se intampla cu Dumnezeu: El nu ne da liniste; mangaie sufletul pentru o clipa, Se atinge cu focul Sau de inima, ne incanta mintea cu vederea Slavei Sale si din nou Se ascunde, pentru a nu crede noi cumva ca am atins deplinatatea cunoasterii Lui. Soarta noastra pe pamant este “de a fi saraci cu duhul”. Indata ce ne cuprinde linistea falsa a multumirii de sine, imediat ne paraseste Duhul Vietii Care vine de la Tatal.

Din experienta acestor schimbari, mi s-a limpezit structura fericirilor si anume: la baza oricarei sporiri duhovnicesti, sta simtamantul chinuitor al “nimicniciei” noastre. Aceasta constiinta a nimicniciei este izvorul energiei rugatoare si impreuna formeaza acea temelie trainica pe care se zideste intreaga constructie a mantuirii, chiar pana la culmile ei, dupa care urmeaza “plata noastra multa in ceruri” (Mt. 5:3-16). Iarasi si din nou: la temelia tuturor relelor, sta mandria, intru care este moartea si intunericul. Caracteristica smereniei este sfanta nepatimire, care il coboara pe om pana la treapta cand se recunoaste mai prejos decat creatura si, in chip tainic, il inalta mai presus decat toata zidirea.

In viata sa cea dupa Dumnezeu, sihastrul crestin nu trebuie sa se asemene nici poetilor, nici filozofilor, nici savantilor. In chemarea sa catre Dumnezeu, el aspira numai catre inainte, nemaiuitandu-se la sine. Ceea ce el traieste eficient in rugaciune lasa in fiinta sa o urma nestearsa si se vede ascet doar dupa trecerea unui timp indelungat, cand atentia mintii se concentreaza la trecut. Atractia catre Dumnezeu, la inceput, este atat de intensa, incat, in miscarea sa tensionata catre Cel Preainalt, duhul omului Il vede numai pe El, Cel Unul. Sufletul care se caieste si care se vede pe sine atat de departe de Adevarul cautat devine intreg o rana dureroasa si implora pe Domnul Cel Preaiubit sa aiba fata de el mila si ingaduinta. Simtamantul pacatului care a distrus asemanarea cu Dumnezeu din fiinta noastra naste un regret inexprimabil fata de starea in care noi ne-am aflat atat de mult si care ne-a facut cu totul nevrednici de Sfantul Sfintilor; oare Domnul ne va primi pe noi, desfranatii? Sufletul se afla, parca, in fata Infricosatei Judecati si, cu cat este mai zdrobitoare frica de osandire, cu atat rugaciunea de pocainta devine mai puternica. In ceasurile de repaus ale sederii trupesti in fata lui Dumnezeu, dispozitia esentiala a duhului nu se schimba, ci petrece cu toata puterea in acea miscare catre El.

Iata ce s-a intamplat cu mine in al cincilea an de calugarie: egumenul manastirii Sfantul Pantelimon, arhimandritul Misail, m-a chemat la el si mi-a dat o ascultare – sa invat limba greaca, deoarece manastirea avea nevoie de cunoscatori ai acestei limbi a locului, care era necesara in toate contactele cu lumea exterioara, duhovniceasca si oficiala. Eu am facut inchinaciunea cuvenita, spre a primi binecuvantare pentru munca ce-mi statea inainte. Cand am ajuns insa langa usa cabinetului, el m-a oprit si mi-a zis: “Parinte Sofronie, Dumnezeu nu judeca de doua ori. Daca dumneavoastra impliniti ascultarea data de mine, eu voi avea plata in fata lui Dumnezeu, iar dumneavoastra veti petrece in pace.” El vorbea plecandu-si capul spre piept, asa cum se obisnuieste la rugaciune si in vocea lui se reflecta seriozitatea pe care o dadea cuvantului sau. De la el, m-am indreptat spre biblioteca, pentru a lua cartile necesare studiului limbii grecesti si m-am intors la chilie; acolo, deschizand gramatica dialectului, mi-am concentrat in mod firesc atentia la cele citite. Si ce s-a intamplat? Am simtit fiziceste ca mintea imi iese din inima, se ridica pana in partea frontala a craniului si se misca mai departe, in directia cartii. In acel moment, mi-a devenit clar ca mintea mea, zi si noapte, timp de sapte ani, a petrecut in inima, in rugaciune de pocainta. Dupa cuvantul egumenului, eu am ramas linistit sufleteste. Zdrobit de boala (de malarie), am biruit totusi slabiciunea trupeasca, pentru a studia limba cat mai multe ore pe zi cu putinta. Imi amintesc cum, odata, pe cand  scriam exercitiile, istovit fiind, mi-a venit un gand: daca acum, in clipa aceasta, ma voi auzi strigat la Judecata, ce voi face? Eram linistit in adancul inimii: “Ma voi scula in pace si voi merge la Judecata lui Dumnezeu”. Acest moment, chiar si acum, il remarc in mod deosebit, pentru ca nu era defel asemanator cu starea de spirit de mare frica, ce mi-am insusit-o relativ la judecata viitoare. Prin rugaciunea egumenului, mi s-a dat experienta pacii acesteia. Noua mea ocupatie m-a privat de putinta de a savarsi rugaciunea precum odinioara, dar harul, intr-o forma prea minunata, nu m-a parasit timp de cateva luni, cat a durat efortul meu de a stapani limba greaca. Astfel, Dumnezeu nu m-a parasit, dar nici inima mea nu s-a departat de Dansul.

Lunile de invatatura au trecut si Domnul a binevoit sa-mi dea din nou o rugaciune de pocainta infocata. Pentru a renaste in Domnul, trebuie sa avem frica de noi insine, de felul nostru de a fi, sa avem aversiune fata de patima mandriei marsave si potrivnice lui Dumnezeu, care traieste in noi si care ne-a izgonit cu rusine din Imparatia Tatalui luminilor. Salvarea de aceasta patima o gasim in porunca lui Hristos: sa iubim pe Dumnezeu si sa ne uram pe noi insine (cf. Lc. 14:26). Aceasta tema este deosebit de importanta si sunt constient ca nu este posibil sa epuizez aceasta parte a vietii duhovnicesti a crestinului, oricat as scrie eu. Eu am numit deznadejdea care m-a cuprins pe mine – marele dar de Sus. Am inteles pe deplin aceasta nu mai devreme decat dupa scurgerea a treizeci de ani de truda, poate chiar mai mult. Nu am cautat ajutorul oamenilor, pentru ca eram luat ca o frunza uscata de vant, ma invartea si nu-mi dadea posibilitatea sa inteleg sensul celor ce se petreceau cu mine. Nu intelegeam nimic; nu puteam intreba pe nimeni, pentru ca nu puteam formula nicio intrebare. Existenta cosmica se deschidea vijelios mintii mele, cu o iuteala ce nu-mi permitea sa ma opresc nicaieri cu ratiunea. Era o stare asemanatoare nebuniei, de un fel deosebit, nefiind de resortul si de competenta psihiatrilor. Incepea procesul indepartarii mele de lume. Ceva se aseza intre mine si oameni, imi pierdusem interesul de a comunica cu ei; disparusera, unul dupa altul, punctele de contact. Lumea artelor: pictura, muzica, poezia, literatura, teatrul si celelalte, tot ceea ce inainte reprezenta esenta si sensul existentei mele – a inceput sa paleasca si sa mi se para a fi lucruri neserioase, curat amuzament copilaresc si acesta nu a fost un lucru usor pentru mine: din cand in cand, in prima perioada, eram sfasiat intre doua centre: patima de pictor si rugaciunea. Asta, pana cand rugaciunea a biruit pe toate celelalte din lumea aceasta. Ramane o singura misiune: sa-L afli pe adevaratul Dumnezeu, adica pe Ziditorul tuturor fapturilor si vesnic sa traiesti impreuna cu El.

Nu este, oare, nebuna o asemenea cutezanta pentru un om ca mine? Cu Dumnezeu, nu este deloc usor si nici simplu; El este prea mare pentru noi. El este “Foc care mistuieste”, El este lumina cea neapropiata. El Si-a aruncat focul pe pamant si arde inimile noastre. Pe de alta parte, si eu sunt lucrul mainilor Sale. El S-a imbracat in trupul nostru, pentru ca, prin acest ecran, sa-L putem vedea. De aici, nadejdea care duce mai departe decat orice deznadejde. Indrazniti, a spus El (cf. In. 16:33). Cred ca aparitia acestul foc inlauntrul nostru este suflarea vesniciei Dumnezeiesti. Referitor la aceasta: “La Dumnezeu, nimic nu este cu neputinta… si fericita este aceea care a crezut ca se vor implini cele spuse ei de la Domnul” (Lc. 1:37-45).

Cunoscand prin mine insumi nestatornicia firii noastre, eu traiesc statornic in frica. Aceasta frica se numeste Dumnezeiasca. Ea nu se aseamana cu frica animalica: in ea, se cuprind si intelepciunea, si iubirea, si puterea. Numai intalnirea cu marele Dumnezeu, pe Care noi nu-L puem cuprinde si pe Care noi nu putem sa nu-L iubim, ne da sa cunoastem ca suntem foarte departe de ceea ce ne-am propus ca tel si sens al intregii noastre existente.

Petru, la Cina cea de Taina, a spus cu patos: “Daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti!” Cunoastem cu totii ce a urmat dupa aceasta marturisire: “Si Petru si-a adus aminte de cuvantul lui Iisus, Care zisese: “Mai inainte de a canta cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine.” Si, iesind afara, a plans cu amar” (Mt. 25:33-75).

Scris este: “Iubirea desavarsita alunga frica… iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire” (I In. 4:18). Eu stiu ca nu sunt desavarsit in iubire, dar aceasta nu ma indeparteaza de faptul ca si eu iubesc pe Dumnezeu. Si, iata, anume aceasta iubire naste in mine frica de a nu fi vrednic de raspuns bun la Judecata. Se frang oasele mele cand vad inlauntrul meu cea mai mica urma de sovaiala. Nu-mi amintesc ca in timpul vietuirii mele la Athos sa se fi atins indoiala de mine sau de inima mea. Cand, insa, m-am intors in Europa, am luat contact cu oamenii de alt duh, care, asemenea unui vant rece, imi atingea si imi tulbura, in mod neplacut, inima si mintea. Aceasta energie, straina Duhului lui Hristos, pentru moment, dezechilibreaza pacea interioara si cheama mintea si inima la o oarecare lupta. Cunoscuta de mine in pustiu, in rugaciunea dragostei, am biruit influentele negative intalnite: “Legea duhului vietuirii in Hristos Iisus m-a eliberat si pe mine din puterea duhului lumii acesteia” (cf. Rom. 8:2).

Petru s-a ridicat, dar eu pot sa cred in mine insumi? Cat timp inima mea simte prezenta lui Dumnezeu, noi petrecem in pace si suntem incalziti de iubirea Lui. Dar cand lucrarea Lui nu se mai face simtita, atunci ma intristez din nou, vazand neputinta mea. Lucrarea crucii ma insoteste, intr-o oarecare masura, pana la batranete. Mi se pare totusi ca eu am cunoscut posibilitatile omului; si aceasta cunoastere in duh imi ofera libertate la orice fel de intalnire cu fel de fel de puteri, nemarginit mai puternice decat nimicnicia mea. In acele vremuri sinistre, m-a salvat numele lui Iisus Hristos. Ma rog sa se petreaca cu mine aceleasi lucruri, macar pana la sfarsit si fara de sfarsit. In orele cand Dumnezeu ne daruieste odihna, se starneste inlauntrul nostru o rugaciune fierbinte si, in imbratisarea ei, duhul descopera cu bucurie inrudirea cu Hristos si creste asemanarea cu El. DOMNUL ne-a zidit dupa “chipul Sau” – prin urmare, in El, devenim si noi “domni”. Intariti prin puterea Lui, noi putem contempla tot felul de rau in lumea creata, dar el, raul, isi pierde puterea asupra noastra. Pentru acest rau, este necesara domnia (stapanirea) noastra intru “imparatia cea nestramutata”.

“Inca o data voi clatina nu numai pamantul, ci si cerul.” Cuvintele “inca o data” arata prefacerea ” a ceea ce se clatina”, ca element creat, ca sa petreaca in “neclintire”. (Evr. 12:26-27). Inca nu ni s-a descoperit care va fi ultima incercare la care va fi supusa intreaga zidire. Ne trebuie o frica evlavioasa, pentru a strabate toate pragurile fiintei zidite si sa ne umplem de viata necreata, ce se pogoara de la Dumnezeu.

Hristos-Dumnezeu este nemarginit in puterea Sa, Duhul Lui umple orice bezna. Dar si micsorarea Lui este, pentru noi, de nepatruns. Cand, intr-o tacere nevazuta, stam in fata lui Dumnezeu intr-o deplina dezgolire a fiintei noastre, atunci adancurile firii se deschid si pentru noi insine. Printr-o totala concentrare – STRANGERE a tot ceea ce se afla inlauntrul personalitatii noastre, ni se ofera posibilitatea sa vedem ca fiinta intregii omeniri, la originile ei si dupa firea ei, este O FIINTA UNICA, UN OM UNIC. De aici, miscarea fireasca a duhului nostru catre rugaciunea pentru toti oamenii, pentru INTREGUL ADAM, ca pentru tine insuti. De aici, ne vine si intelegerea cuvintelor lui Hristos: “Ca toti sa fie una, dupa cum si Noi suntem una” (In.17:21-23).

In rugaciunea de pocainta pentru pacatele noastre, noi invatam sa traim tragedia intregii omeniri prin noi insine. Daca, in virtutea a tot felul de zadarnicii, la tot pasul, eu bolesc cu intreaga fiinta, daca, pentru toate caderile mele, mi se ascunde caderea straveche a protoparintelui nostru, care a rupt intreaga omenire de Dumnezeu si Tatal nostru, atunci este normal pentru mine ca, in suferintele mele personale, sa cunosc fiintal suferintele tuturor oamenilor. Dar, poate si invers: in bucuria mea, sa vad bucuriile intregii lumi. Asa se invata crestinul sa impreuna-patimeasca cu toti cei ce sunt in suferinte si sa se bucure cu toti cei ce petrec in bucurie.

Daca pacatul, in esenta sa, este intotdeauna o crima impotriva iubirii Parintesti, atunci restabilirea deplina a iubirii pierdute nu este posibila altfel decat printr-o totala pocainta, care sa ne descopere, daca este posibil, pana in sfarsit, ce inseamna aceasta crima atunci cand se impune in planul vesniciei. “Preabunule Parinte, vindeca-ma si pe mine, leprosul, innoieste-ma pe mine, cel stricat de pacate… Parinte Sfinte, sfinteste-ma pe mine: si mintea, si inima, si trupul meu… gresit-am inaintea Ta si voi muri departe de Tine… primeste-ma pe mine, dupa multimea indurarilor Tale si a milostivirii Tale.”

“Iisus i-a spus lui: “De atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe?” (In.14:9). Maria Magdalena: “Ea s-a intors cu fata si a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plangi? Pe cine cauti? Ea, crezand ca este gradinarul, I-a zis: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu Il voi lua. Iisus i-a zis ei: Marie! Intorcandu-se ea, I-a zis evreieste: Rabuni! (adica Invatatorule).” (In.20:14-16) Luca si Cleopa, in drumul lor spre Emaus, nu L-au cunoscut pe Iisus decat atunci cand El “a frant painea”, le-a dat-o lor si “s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut”. (Lc24:3) Ceva asemanator se va putea petrece si cu noi: El Se va apropia de noi, va discuta cu noi si noi nu-L vom recunoaste pe El, Care este marele Dumnezeu – mare, dar bland si deosebit de smerit. Dar, cand vine momentul si noi Il cunoastem, atunci sufletul nostru Il va iubi si inspiratia culeasa din aceasta cunoastere ne va umple de fericire. Si aceasta inspiratie, obtinuta prin cunoastere, nu ne va parasi niciodata. Noi vom fi, de multe ori, in diferite incercari si stari dureroase, dar ea, aceasta minunata inspiratie, va fi totdeauna cu noi; cateodata, ca o pace linistita, altadata, ca o flacara arzatoare, uneori, ca un aflux de ganduri purtatoare de lumina sau ca un plans de bucurie in rugaciune. Si multe asemenea acestora, caci nimic in lume nu se poate asemana cu ceea ce isi are obarsia in El, Cel Unul.

(Fericitul Arhimandrit Sofronie, “Despre rugaciune”)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Rugaciune si cult (Liturgica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s