Sfântă Înălţare, miluieşte-ne!…

Inaltarea Domnului(sursa imaginii: Gabriela Mihaita David)

Citisem undeva despre un bătrân fără carte, care, în simplitatea sa, se ruga la Sfânta Înălţare.

Şi Dumnezeu îi împlinea cererile. Nu pentru că Sfânta Înălţare ar fi o persoană în sine, ci pentru că invocarea ei aducea prezenţa Domnului, Cel înălţat la ceruri şi aşezat cu trupul de-a drepta Tatălui şi El ascultă rugăciunile oricărui om smerit şi cu inimă curată şi poate împlini orice cerere.

Bătrânul avea grijă de bolnavii mănăstirii. Dacă îmi amintesc bine, se întâmpla undeva în Sfântul Munte.

Smerit era acest bătrân neştiutor de carte, pe care fraţii mai răsăriţi la minte îl luau adeseori în derâdere.

Plin de iubire era el către semenii săi pe care îi îngrijea cu răbdare şi pentru binele cărora nu contenea în cereri şi în rugăciuni

Era cu inimă curată şi neîndoielnic în credinţa lui simplă.

Şi iată că el cere la un moment dat: „Sfântă Înălţare, dă-mi un peştisor pentru fratele, că e bolnav…” Şi se apleacă peste pervazul fereastrei deschise, desfăcând braţele deasupra apelor, deplin încredinţat că Sfânta Înălţare îi va da peştisorul cerut.

Şi, în timp ce doi fraţi, care se nimeriseră să stea de vorbă acolo la o masă, se amuză de naivitatea lui, din porunca lui Hristos Cel înălţat, apele îi aruncă bătrânului în braţe un peşte uriaş.

Bucuros ca un copil, bătrânul pleacă să gătească peştele pentru fratele bolnav.

După credinţa şi după dragostea lui, aşa şi răspunsul la rugăciunea lui.

Căci bătrânul trăia înălţat în Hristos, chiar dacă el nu-şi putea exprima trăirea altfel decât rugându-se Înălţării Domnului.

Aceasta e demnitatea la care ne-a chemat pe noi Dumnezeu.

Demnitatea la care el a ridicat firea noastră umană prin Înălţarea şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui.

Demnitatea de a fi noi înşine înălţaţi întru El, împreună cu El, de a-I fi Fiului fraţi şi Tatălui fii, intimi ai lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta în trup – şi mulţi semeni ai noştri sunt mărturia faptului că aceasta e cu putinţă.

Şi nu doar că aceasta e cu putinţă, ci e o datorie a noastră faţă de Dumnezeu, de vreme ce Domnul ne porunceşte: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5; 48).

Nouă ne este însă adeseori cu mult mai uşor să ne îndreptăţim că „nu suntem sfinţi”. Şi nu mai facem nimic pentru a deveni.

Poruncile evanghelice n-au fost însă date în particular,  numai pentru anumite persoane pe care Dumnezeu le-a predestinat să ajungă să fie sfinţi.

Poruncile evanghelice ne-au fost lăsate pe Munte. La înălţime, ca să poată fi auzitede către noi toţi.

De ce urechile noastre iau aminte numai la vacarmul acestei lumi trecătoare şi rămân surde la Cuvântul lui Dumnezeu?

Noi chiar şi când ni se pare că mergem pe urmele lui Hristos ne facem potrivnicii Lui. Ne facem dintre aceia care zic „Doamne, Doamne” şi Cuvântul nu îl păzesc.

Şi nici pe alţii nu îi lăsăm să-L audă, certându-i că au aspiraţii prea mari, fiindcă noi nu suntem sfinţi ca să facem ce au făcut aceia.

Nu suntem sfinţi, dar avem poruncă să devenim. Toţi, fără excepţie. Fiindcă Hristos ne-a vorbit tuturor în predica de pe munte. Şi ne-a cerut tuturor să fim – sfinţi.

Talantul acesta – sfinţenia – Dumnezeu îl seamănă în fiecare dintre noi. Dar unul aduce roadă mai multă, altul, mai puţină, iar altul, deloc. După măsura lucrării fiecăruia. Sau după nelucrarea lui.

Viaţa omului pe pământ se cuvine să fie un drum spre Emaus.

Un drum al desăvârşirii – de la omul trupesc, la omul duhovnicesc.

De la omul supus pornirilor pătimaşe ale firii sale căzute în Adam, la omul eliberat şi liber în Hristos-Dumnezeu.

Drumul nostru spre Emaus începe cu Lucrarea poruncilor evanghelice (Matei 5; 6; 7;).

Şi merge până la înălţarea noastră în Dumnezeu. Dar nu se termină acolo, ci, de acolo, el înaintează la nesfârşit în Dumnezeu Cel nesfârşit, în comuniunea iubitoare cu El şi cu semenii.

Dumnezeu a făcut totul din partea Sa pentru om.

Rămâne ca omul să facă şi el totul din partea sa, pentru a se putea bucura de darul lui Dumnezeu, care-i chiar îndumnezeirea sa.

Nu putem spune că nu am ştiut.

Nu ne putem îndreptăţi că nu am putut.

El pentru aceea „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1; 14), ca întru El să ne arate Calea spre Dumnezeu.

Dar numai „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fi ai lui Dumnezeu” (Ioan 1; 12).

Talantul sfinţeniei se lucrează cu putere de sus. Nu trebuie decât să-L primim pe Hristos cu adevărat în inimile noastre şi puterii Lui să-i dăm voie să lucreze în noi.

Hristos S-a înălţat!

Să-I îngăduim să Se înalţe şi-n inima noastră şi să ne lăsăm şi noi înălţaţi întru El…

 Dianora Ioana

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), Sfinti, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Sfântă Înălţare, miluieşte-ne!…

  1. intacere zice:

    Reblogged this on In Tacere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s