Mai mare dragoste ca aceasta, nimeni nu are…

HristosLa Cina cea de Taină, Domnul Iisus spălase picioarele ucenicilor Săi, dându-le pildă de smerenie şi de slujire.

Iuda nu pricepuse nici de astă dată nimic.

Robit de iubirea de arginţi şi de cârtirea împotriva Învăţătorului său, de a Cărui împărtăşire nu fusese vrednic, se hotărăşte să-L vândă pe Cel fără de preţ.

Paradoxal, Domnul spune: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru el.” (Ioan 13; 31). Dar paradoxul e aparent. Căci Fiul Omului, în taina Căruia se lucra restaurarea firii umane căzute în Adam, biruise, cu dragostea Sa desăvârşită, răutatea lumii – de la Irod (care nu izbutise să Îl ucidă imediat după naştere) şi apoi la cărturarii şi fariseii care Îl socoteau demonizat, până la Iuda care I-a răsplătit dragostea cu vânzarea.

Şi, imediat, Iisus reînnoieşte cea mai frumoasă şi cel mai greu de împlinit dintre poruncile Sale: porunca iubirii. De aici (Ioan 13) şi până la ultima Sa rugăciune pentru şi spre întărirea ucenicilor Săi  şi a tuturor urmaşulor lor de peste veacuri (Ioan 17), de câteva ori porunceşte iarăşi iubirea, de fiecare dată nuanţând un alt aspect al ei sau al urmării împlinirii ei.

Iar rugăciunea pe care El o face la capătul misiunii Sale în trup concentrează în mod sublim, dumnezeiesc, mesajul iubirii.

Iisus Hristos, Care tocmai pentru ceasul acesta venise în ceasul acesta (Ioan 12;27), făcuse, atât ca Fiu al Omului, cât şi ca Fiu al lui Dumnezeu, tot ce Părintele ceresc Îi încredinţase a face: ca Om, biruise deplin pornirile pătimaşe ale firii noastre căzute în Adam; ca Dumnezeu, El arătase oamenilor Calea, Adevărul şi Viaţa, dând viaţă veşnică tuturor celor încredinţaţi Lui de către Tatăl (Ioan 17; 2).

Iar viaţa veşnică – o spune Iisus în auzul ucenicilor Săi, spre întemeierea neclintită a credinţei lor în şi prin Fiul lui Dumnezeu întrupat – aceasta este: „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17; 3).

A-L cunoaşte pe singurul Dumnezeu adevărat înseamnă a-L trăi precum este în intimitatea fiinţei tale, unde El Se pogoară şi Se sălăşluieşte din dumnezeiasca Sa dragoste şi pe temeiul lucrării omului (vezi poruncile evanghelice: Matei 5 – 8, a căror cunună o împleteşte desăvârşit truda iubirii).

Dar singurul Dumnezeu adevărat nu poate fi cunoscut decât în şi prin Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Acest Iisus Hristos Care Şi-a asumat firea umană, a restaurat-o deplin şi a aşezat-o în Sine de-a dreapta Tatălui.

Iisus vorbeşte, iată, pe faţă ca ucenicii să fie încă o dată încredinţaţi de El şi prin viu grai că tocmai şi numai Acest Hristos Cărora ei vor rămâne de-a pururea martori, Acesta este Mesia Cel proorocit şi Cel aşteptat.

Rugându-Se pentru Sine, nu pentru Sine Se roagă Iisus, cât pentru ucenicii Săi şi pentru toţi cei ce vor crede în El până la sfârşit, ca să fie puternic întemeiaţi în credinţă şi să nu se înşele cu aşteptarea altui hristos: „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.” (Ioan 17; 5). Un cuvât extraordinar – prin claritate, prin adâncime, prin puterea de lămurire. El nu lasă loc niciunei confuzii, niciunei îndoieli: da, Acest Iisus Care a trăit împreună cu voi, Care va fi răstignit şi Care va învia şi Se va înălţa, Acesta este Hristosul, pe altul să nu aşteptaţi!…

Şi, în rugăciunea Lui, Domnul arată – iarăşi spre o încredinţare viitoare a tuturor credincioşilor – că ucenicii „au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine” (Ioan 17; 7) şi lămureşte şi ce anume îi făcuse pe ei cunoscători: „Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17; 8).

Lucrul e simplu: cine-L primeşte pe Domnul Iisus Hristos primeşte Adevărul în sine şi Adevărul îl face liber – cunoscător, adică, de Dumnezeu prin experierea Lui, care îl fereşte pe om de orice înşelare.

De aceea şi subliniază mai departe Iisus: „Eu pentru aceştia Mă rog” (Ioan 17; 9), pentru că acum rugăciunea Lui cere desăvârşirea ucenicilor Săi: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tau” (Ioan 17; 17) şi nu doar pe cea a ucenicilor Săi direcţi, ci şi pe aceea a tuturor celor care „vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17; 20) până la sfârşit.

E o dovadă a iubirii Lui negrăite faţă de cei care Îl iubesc pe El, a dăruirii Sale totale către aceştia, pe care Îi cere Tatălui ca ei să se desăvârşească în comuniunea iubirii întreolaltă şi cu Dumnezeu: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan17;  21). De ce? Şi iată că Dumnezeu-Omul nu poate să uite nici lumea pentru a cărei desăvârşire nu s-a rugat, dar pentru a cărei mântuire se roagă atunci când cere Tatălui: „ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17; 21).

Iar din deplinătatea iubirii Sale pentru prietenii Săi, Domnul mai cere Tatălui: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17; 24), fiindcă, făcându-le El cunoscut lor pe Tatăl, „iubirea cu care M-ai iubit să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17; 26).

Cu adevărat: mai mare dragoste ca aceasta, nimeni nu are!…

Mai avem noi, cei de astăzi, oare, nevoie de alt îndemn, ca să ne punem, în sfârşit, pe – Cale?…

Dianora Ioana

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), Sfinti, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s