Alexandru Banulescu, Portretul sculptorului Stefan Ionescu Valbudea, 1890

DSC09608Vara trecuta, m-am oferit sa restaurez o pictura, amintire de familie, venerata  si respectata de cateva generatii de nepoti si stranepoti, bunicul acestora nefiind altul decat valorosul sculptor Stefan Ionescu Valbudea.

Valoros pentru familie dar si pentru arta romaneasca de la sfarsitul secolului XIX.

Imi amintesc cu placere de o interesanta expozitie deschisa la Muzeul de Arta al Romaniei, pe atunci ”al republicii, ”in 1982”,  Intre norma clasica si inspiratia romantica, unde picturile lui Theodor Aman erau expuse impreuna cu sculpturile lui Ioan Georgescu si Stefan Ionescu Valbudea.

Si atunci, in 1982, si acum, la peste 40 de ani, timpul contemplarii creatiei acestor mari artisti romani ma  intorcea  in timp spre sfarsitul secolului XIX, cand Eminescu mai scria articole politice, cand Titu Maiorescu era ministru, cand se decorau cu sculpturi Palatul Culturii din Iasi sau Banca Nationala a Romaniei…  Grigorescu inca picta care cu boi, Luchian era tanar artist organizandu-si confratii in societati ca «Ileana», Cercul artistic si altele. Un timp al marilor realizari ale Romaniei moderne, deschisa artei europene, stralucitorului Paris, stilurilor noi ale impresionismul, decorativismului sfarsitului de secol, apoi curentelor expresioniste etc….

Emotia acestei ”calatorii” este cu atat mai vie cand ai langa tine si cercetezi in amanunt un martor viu al epocii, al «frumoasei epoci», un portret semnat A. Banulescu si datat  1890…

Pe scurt, nu era mult de restaurat.

O lovitura venita din spatele panzei, probabil cand sistemul de expunere, cuiul din perete, a cedat sub greutatea unei picturi protejate de sticla si cu o rama grea si masiva.

La peste 120 de ani de la terminarea ei, panza acestei picturi este inca in foarte buna stare, o panza cu o textura delicata dar evidenta si pusa in valoare de pensulatia artistului. O panza ”de cumparat”, adica gata pregatita, preparata pentru pictura. Culori de buna calitate, daca ma gandesc ca tot fondul portretului este pictat in straturile pregatitoare, fara reveniri, nuante de verde inchis, rosu stins, suprapuse transparent, probabil intr-o singura zi,s pontan, cu verva. Liantul, uleiul cu care pictorul si-a fluidizat culorile din fundal, era usor casant, poate verniul protector sa fi fost pus intr-un strat prea fin… in rest, nicio deteriorare.

Frumusetea  picturii fizionomiei, privirea, expresia psihologica, aparenta simplitate a  mijloacelor cromatice, cu alte cuvinte stiinta pictorului portretist  m-au fascinat imediat. Cu adevarat, un pictor bun spune in lucrarea sa cat intr-un tom de o mie de pagini. Spontaneitatea fondului ,a la prima, sustine perfect modelarea chipului cu reveniri, dar avand toata prospetimea gestului pictural autentic, care stie sa se opreasca atunci cand esentialul s-a spus. Ca ”modelul” era un om cu totul ales se stie din biografia sa, din creatia sa (a fost apreciat de Delavrancea, au scris despre el si Ion Frunzetti, Ion Jalea, George Oprescu si multi altii, contemporanii lui mai ales.)

Dar cine era Alexandru Banulescu, pictorul care a pictat portretul unui confrate, l-a pictat cu afectiune si, bucuros de reusita inspiratiei sale,  l-a daruit modelului sau, probabil, colegului sau, cu siguranta, prietenului sau.

Probabil nu a avut o viata prea lunga, dar l-am regasit ca profesor, alaturi de cererile de infiintare a unor scoli cu profil artistic, a unor cursuri de desen pe langa licee mari, a scolii de arhitectura, a scolii superioare de meserii, altele… Insusi marele sculptor Valbudea a fost profesor prin aceste scoli, pe la scoala normala, fiind si inspector de desen, numit de ”Ministerul Instructiunii si Cultelor”.

L-am gasit cu bucurie pe Alexandru Banulescu in ”Muzeul UNARTE”, muzeul universitatii nationale de arte plastice din Bucuresti.

Se pare ca aceasta institutie, infiintata de Alexandru Ioan Cuza si condusa de pictorul Theodor Aman (ab initio), a avut dorinta de a avea portretele profesorilor care  formau artistii Romaniei moderne de atunci. Iar pictorului Alexandru Banulescu i s-ar fi incredintat realizarea unor portrete, intre care si cel al sculptorului Valbudea.

Probabil sculptorul Valbudea, la fel ca multi altii dintre marii artisti romani, poate si Alexandru Banulescu, au suferit destule nedreptati, grija pentru existenta zilnica a lor si a familiilor lor ramanand o vesnica preocupare, atunci ca si acum de altfel. Dar daca in muzeul UNARTE din Bucuresti se pastreaza  acum lucrari de arta legate istoric de evolutia invatamantului artistic din Romania, atunci ocuparea Bucurestiului de catre trupele germane in primul razboi mondial, bombardamentele din al doilea razboi mondial, cutremurele din Bucuresti, incendiile, trupele rusesti si comisarii culturali rusi, activistii comunisti, (aveau alergie la arta burgheza, nu mai spun cea crestina), au trecut miraculos pe langa  valori de suflet ale natiei, protejate doar de Dumnezeu, este chiar un miracol de care trebuie sa ne bucuram.

Ma gandesc ca rugaciunea frumoasa a Sfantului Efrem Sirul se aude soptita in taina de privirea umbrita, de fruntea luminoasa, de blandetea si cumintenia expresiei unui portret oglindit in rabdarea,s merenia  si dragostea unui pictor  aproape uitat, necunoscut pentru noi cei de azi, dar daruit cu harul de a vorbi peste timp despre eternitate.

Necunoscutul Alexandru Banulescu, cu portretul sculptorului Stefan Ionescu Valbudea datat  1890.

Cele cateva imagini sunt imagini digitale dupa restaurare, dar sper sa vorbeasca si altora  despre profesionismul artistilor nostri, despre  integritatea lor morala, despre idealurile lor, despre sufletul  lor si, deopotriva, despre sufletul nostru….

GALERIE FOTO

                                                                                                                                 Margareta Catrinu, 21 iunie 2013, Cluj-Napoca

 

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Alexandru Banulescu, Portretul sculptorului Stefan Ionescu Valbudea, 1890

  1. <>.

    Emotia acestei ”calatorii” este cu atat mai vie cand ai langa tine si cercetezi in amanunt un martor viu al epocii, al «frumoasei epoci», un portret semnat A. Banulescu si datat 1890…
    Imi place ,atat de mult faptul ,ca am gasit in acest articol:arta ,cultura,rugaciune,puritate sufleteasca,durere ,lupta!
    Si modul in care se descrie chipul sculptorului sculptorului Stefan Ionescu Valbudea, ma duce cu gandul la o fiinta buna ,blanda ,plina de talent,un talent pozitiv ,care aduce pace,si nu are cunimic de afaca cu lumea de acum plina de agitatie,fara cultura si fara dascali devotati ,ca in trecut.Imi este dor sa citesc cu adevarat ceva inaltator si curat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s