Fantomele şi licornele domnului Beagle, sau totul despre lume şi viaţă, ca pentru copii…

The Unicorn

«Când aveam optsprezece ani ştiam totul despre viaţă şi lume, dar nu şi ceea ce doream cu adevărat. Apoi am început să călătoresc, fiindcă simţeam că mi-a scăpat ceva. Şi cu cât treceau anii şi călătoream mai departe, cu atât deveneam mai tânăr şi vedeam cum se îndepărtează de mine înţelepciunea şi toate lucrurile despre care scrisesem eseuri…»

Peter S. Beagle, «Un loc plăcut şi numai al lor»

Se spune că fiecare scriitor are în cap o singură carte, pe care o scrie şi o prezintă lumii în diverse versiuni înainte de a muri. Acest lucru pare cu deosebire valabil pentru Peter Beagle, în cel mai graţios şi mai fericit mod. El s-a născut în 1939 în Bronx şi, după diverse şi numeroase studii de literatură, a pornit să străbată Statele Unite în lung şi în lat, pe motocicletă, câştigându-şi existenţa, după propria mărturisire, prin muzica folk pe care o cânta la chitară şi din spălatul vaselor. De-a lungul vieţii a scris romane, povestiri, scenarii de film şi de desene animate, care toate se armonizează şi se completează ca o figură geometrică din cuburi, în acelaşi fermecător ansamblu.

Primul său roman, «Un loc plăcut şi numai al lor» este povestea unui fel de stafii. «Un fel de» fiindcă şi personajele în viaţă ale cărţii trăiesc undeva într-o zonă de graniţă între lumi, au un picior în tărâmul viilor şi în societatea omenească iar pe celălalt… într-o altă lume. Romanul anunţă toate temele ce urmau să-i aducă scriitorului premiul Mythopoetic Fantasy pentru poveştile Licornei, care, în chiar cuvintele sale, «aveau să-i marcheze întreaga existenţă».

În viziunea lui, singura diferenţă dintre viaţă şi moarte pare să fie aceea că viii, spre deosebire de morţi (sau de majoritatea morţilor), îşi Amitesc. Îşi amitesc semnificaţia cuvintelor şi căldura umană. În Ultima licornă, hârca «învăluită» ca să arate protagoniştilor drumul către sălaşul Taurului Stacojiu «îşi amintea» gustul vinului pe care «îşi imagina» că îl bea. În legătură cu această temă este poate obsesia (fantomei) lui Michael din «A fine and private place» cu a nu uita, a lupta pentru memoria lucrurilor şi a gesturilor.

Imaginea farmacistului pensionat Rebeck, care locuieşte într-un mausoleu din cimitir, se suprapune cu cea a netalentatului vrăjitor Shmendrick din «Ultima licornă», iar cea a văduvei Klapper – cu a inimoasei şi înţeleptei Molly Grue. Discuţia-poveste despre magia transformată în publicitate din primul sfert al romanului de debut al scriitorului ţine să nu fie luată foarte în «notă gravă». Este aproape ca şi când Beagle şi-ar fi propus să renunţe la orice fel de încrâncenare, la orice fel de tratare a teoriilor şi ficţiunilor omeneşti ca adevăruri esenţiale, şi ar lucra pentru a le prezenta ca pe nişte duioase şi melancolice jocuri.

Imaginile lui recurente îi servesc desigur sistemele de joc. În ambele cărţi pe care i le cunosc apare aceea a ceasului, ca figură a timpului. La domnul Rebeck, ea se continuă cu o semi-trezire din somn a domnei Klapper, căreia ceasul îi păstrează vie amintirea soţului ei. În Ultima licornă, ceasul este poarta dintre fantezie şi realitate, trecerea dincolo de care unicornul însuşi se va trezi şi va redeveni ceea ce este cu adevărat, dând luptele care trebuie să fie date, din somnolenţa corpului uman îndrăgostit de prinţul Lyr.

Iubirea şi uitarea sunt într-un straniu conflict în poveştile lui Beagle. Iubirea este în întregime omenească, pe când uitarea este supra-omenească, este a licornelor, a sfinţilor, a celor morţi şi puri. Pe de altă parte, chiar şi în puritatea ne-vieţii, amintirea căldurii sufleteşti ne mişcă, ne apropie şi ne călăuzeşte, ceea ce pare evident din vorbele corbului care se împrietenise cu domnul Rebeck şi îi aducea periodic hrană: «Pescăruşul rătăcit nu era descurajat, nu îi era frică. Ştia că va găsi oceanul până la urmă, iar iazurile şi râurile nu îl derutau. Nu l-am putut ajuta. Nu ştiam încotro era oceanul, pentru Dumnezeu! Şi eu mă rătăcisem. Altfel ce-aş fi căutat în Iowa ?!»   

O altă imagine care apare atât în cele două romane cât şi în scenariul filmului de animaţie «Ultimul unicorn» este drumul: răspântia şi drumul, căile încrucişate, labirintice, ascendente şi coborâtoare, în relaţie cu stările şi întâmplările din viaţa personajelor. Drumul vălurit, trecut prin multe anotimpuri şi multe forme de relief, este prezentat pe fundalul impresionantei melodii compuse şi interpretate de membrii formaţiei «America», ce are titlul de text semnificativ «Walking men`s road». Tema este introdusă astfel prin «A fine and private place»: “În cimitir erau drumuri care se arcuiau brusc, se curbau şi stăteau suspendate, iar apoi coborau doar spre a urca, înfăşurându-se în jurul lor înşile precum limbile broaştelor, iar pe acestea Laura le accepta drept coline…”

Răscrucea este un soi de accident de parcurs, care, privit firesc, nu face decât să alimenteze memoria şi să păstreze evenimentele interesante şi îmbucurătoare: «Există ceva hipnotic în răscruci. Te trezeşti că stai şi te uiţi la ele mult, mult, după cum insista Whitman să spună, şi uiţi că trebuie să Treci…» Whitman, ca şi motivele biblice şi toate motivele literare şi teoretice prin care scriitorul trece pe parcursul romanelor sale, este privit cu acelaşi amestec de zâmbet şi înţelegere ce păstrează intenţia atot-cuprinzătoare a autorului de a nu lua nimic prea în serios, şi de a trata lumea şi viaţa ca pe o joacă înţeleaptă. 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s