Elizabeth Taylor şi Richard Burton – o nouă “povestea noastră”, sau despre consensul legat de “Liz & Dick” – 2012

liz-and-dick

  “…Fii isterică, Dida! De douăzeci de ani confunzi «talent» cu «temperament» şi «temperament» cu «isterie»! Fii măcar isterică !!”

Dramaturgul Camil Petrescu, unei actriţe, la repetiţiile «Actului veneţian»

 

Este evident că actriţa Lindsay Lohan nu poate fi (nici măcar) isterică. I s-a reproşat lipsa de pasiune şi apariţia “lemnoasă” în scene care ar fi cerut mult temperament, violent exprimat, din filmul biografic al Elisabethei Taylor, contextual în tandem cu dragostea vieţii ei, actorul shakespearian Richard Burton. Filmul a avut premiera în noiembrie 2012 şi de atunci s-au spus multe lucruri deloc măgulitoare despre peliculă în sine, despre prestaţia artistei principale şi despre scopurile (neatinse) pe care povestea le-a avut, printre care relansarea lui Linsay Lohan pe firmamentul stelelor Hollywoodului.

Majoritatea opiniilor negative exprimate au fost, după părerea acestui spectator, întemeiate. Dacă vă aşteptaţi ca Lindsay Lohan să fie, în rolul actriţei pe care o întruchipează, Liz Taylor în “Who`s afraid of Virginia Woolf”, veţi fi dezamăgiţi. Dacă vă aşteptaţi să vedeţi un fel de Meryl Streep în “Out of Africa”, vă înşelaţi de asemenea. Singurele calităţi pe care Lindsay Lohan reuşeşte să le valorifice în acest film par a fi într-adevăr nepremeditate, deşi faptul că ar fi “involuntar hazlie” îmi pare o afirmaţie exagerată şi rău voitoare a criticilor.

Scenariul, împreună cu jocul actorilor şi regia, păstrează şi exprimă câteva caracteristici veridice ale furtunoasei relaţii Taylor – Burton, ceea ce, după mine, construieşte de fapt filmul. S-a spus despre Lindsay Lohan că singurul lucru pe care îl are în comun cu Elizabeth Taylor în această poveste este culoare ochilor, obţinută prin lentilele de contact. Ei bine, nu. Are în comun cu ea modulaţiile glasului care, chiar dacă nu sunt tocmai “vocea de pescăriţă”, uneori ascuţită şi copilărească a originalului, din descrierea lui Richard Burton însuşi, sunt totuşi extrem de pliate pe evenimente şi de sensibile în vocea mai curând gravă şi senzuală a protagonistei filmului. Are apoi o anumită artificialitate pe care chiar Liz Taylor n-a contracarat-o decât datorită multor ani de exerciţiu pe platourile de filmare (artista juca din copilărie) şi nu datorită vreunui talent actoricesc de excepţie.

Mai are şi o aplecare poate involuntară dar evidentă şi cu siguranţă sugestivă asupra partenerului de rol. Este posibil ca Grant Bowler, ca şi Richard Burton de altfel, să fi suferit de acel cavalerism demodat şi înduioşător ce pune în valoare doamna întreprinderii, mai degrabă decât propriile sale însuşiri. Dar este de asemenea posibil ca dra Lohan însăşi să fi exercitat instinctiv o cedare, o reverenţă faţă de eroul masculin, care, chiar dacă n-a existat în fapt la Liz Taylor (deşi pare extrem de reală), serveşte scopul explicării alianţei dintre o fermecătoare actriţă de două ori câştigătoare a premiului Oscar cu interpretul shakespeaian, veşnic mare perdant, cultivat, melancolic, inteligent, uşor cinic şi foarte auto-ironic care este Richard Burton pretutindeni, dar mai ales în “Cui i-e frică de Virginia Woolf”. 

Ceea ce reiese cu siguranţă din film este forţa relaţiei dintre aceşti bizari îndrăgostiţi. Atât în fragmentele de aşa zis interviu ce apar în poveste şi care, în opinia acestui privitor, subliniază ideea că nu reprezentativitatea realistă a peliculei trebuie urmărită, cât şi în fiecare altă scenă componentă, se poate vedea ceea ce “Liz” exprimă clar în convorbirea cu un reporter: “Obişnuia să spună că sunt oceanul lui, aşa cum fratele său, Ifor, îi este ancora. Cred că ne echilibrăm unul pe celălalt şi acest echilibru înseamnă totul; iar eu nu ştiu să trăiesc fără el. Pur şi simplu nu aş găsi ce să fac cu mine!…”

Filme ca “Îmblânzirea scorpiei”, “The VIPs”, “Who`s afraid of Virginia Woolf” au spus despre protagonişti un singur lucru, care se vede limpede în această biografie, şi anume: “Suntem indestructibili.” “Am făcut o artă din a ne certa pentru şi din iubire”. Furtunile relaţiei sunt bine cunoscute de fanii lor şi de mass media, iar despărţirile şi împăcările, căsătoriile şi divorţul o arată clar, aşa ca într-un roman al Agathei Christie despre Hercule Poirot şi protejaţii săi: “Mă simt ca şi când am fi fost căsătoriţi 30 de ani. Am fi avut cinci copii împreună, şi pe urmă am fi divorţat. Apoi ne-am fi întâlnit iar, în împrejurări ciudate, şi ne-am fi cununat din nou. Şi am mai fi făcut vreo doi copii… apoi iar ne-am fi despărţit… şi mereu astfel.” 

Este evident, din film şi din biografia lor extra-filmică, faptul că nici Liz şi nici Dick nu erau suficient de “persoane” cât să construiască un oraş. Erau prea pasionali, prea individualişti şi, în cele din urmă, prea obişnuiţi prin educaţie cu ideea că oricine poate trăi fără oricine altcineva pe lumea asta, dacă îşi pune cu adevărat în minte. Dar este de asemenea vizibil că, dacă l-ar fi putut construi, oraşul, ar fi făcut-o numai împreună unul cu celălalt, “şi cu nimeni altcineva”…

 

http://www.youtube.com/watch?v=NZSpjALw0ek

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s