Portrete, sau între clasic şi romantic, istoria unui loc definitoriu

raphael-and-fornarina-1840

                      “Anul exact al întâlnirii noastre contează puţin. Pentru mine s-a întâmplat la jumătatea vieţii, atunci când îţi pui întrebarea ce-ai făcut cu existenţa ta. Această ruptură, această lovitură decisivă, pe care Proust o numeşte atât de frumos “culmea intimităţii”, se poate produce la orice vârstă, doar că trebuie să ştii să dai conţinut acestui şoc. Pentru abatele de Rancé, şocul a fost moartea ducesei de Montabazon. Pentru mine, a fost el… Când un bărbat te face să pândeşti cu inima bătând sosirea poştei, există pentru tine ca nimeni altul!”

Baroana Betty de Rothschild, despre generalul Changarnier

Pentru Jean Dominique Ingres, “şocul”, dacă poate fi numit astfel, a fost dialogul de durată, în opera lui şi în epocă, dintre clasicism şi romantism. Prezentarea Vioricăi Guy Marica vorbeşte în primul rând despre diferenţele dintre stilul lui Ingres şi cel al maestrului său Jacques Louis David, pe de o parte, precum şi despre relaţiile acestuia cu viziunea lui Eugène Delacroix. Conţinutul etico-politic al davidianismului ar fi absorbit în supremaţia formei, «suverană în sine» la Ingres, iar seducţia portretului l-ar sustrage pe acesta din urmă (periodic) picturii istorice. În ceea ce îl priveşte pe Delacroix, raporturile dintre cei doi pictori sunt definite clar în disputa dintre desenatori şi colorişti, pe care abia impresionismul avea să o rezolve, în mod spontan.

Disidenţa involuntară a lui Ingres faţă de şcoala din care venea maestrul său se manifestă încă din 1804 când, la 24 de ani, el compune, pentru Salonul Pictorilor, tabloul «Napoleon Bonaparte prim consul», în care exaltarea cromatică echivalează cu o încălcare a normelor clasiciste, potrivnice culorii. De asemenea, tendinţa lui către particularizarea modelului prin dezvăluirea imperfecţiunilor sale se afirmă fără reţinere cu «Femeia în baie», din 1808. În asemenea portrete, Ingres stilizează căutând reflectarea adevărului natural şi oprindu-se anume asupra unor detalii pe care David s-ar fi străduit să le elimine. Tabloul său «Oedip şi Sfinxul», din acelaşi an, era firesc să displacă prin conţinutul său, străin de aspiraţiile moralizatoare ale davidienilor, cărora un patricid, vinovat pe deasupra şi de incest, nu le putea inspira decât oroare. Picturile lui nu reuşesc deci să se impună publicului, ceea ce îl conduce pe autor la un fel de autoexilare în interiorul propriilor deziluzii.

În 1820, însă, i se adresează comanda unei picturi de altar pentru catedrala din Montauban, ce trebuia să reprezinte Legământul lui Ludovic al XIII-lea şi care îi aduce pictorului renumele, într-o vreme când prestigiul clasicismului pălea, iar romantismul câştiga teren, mai ales datorită lui Delacroix. Ingres era singura personalitate puternică, unicul artist de anvergură care putea fi opus liderului romantic. Opera sa capitală, «Apoteoza lui Homer», din 1827, se păstrează în limitele davidianismului, artistul rămânând «fidel unei spaţialităţi avare şi statornic preocupat de funcţia dominantă a avanplanului». În tablou apare o galerie de personaje clasice printre care Eschil, Herodot, Platon, Socrate, Moliere şi Mozart. De-a dreapta şi de-a stânga lui Ovidiu se văd Iliada, drapată în roşu, culoarea masacrelor epopeice şi Odiseea, înveşmântată în verdele peregrinărilor marine, izolată psihologic de context prin expresia sa de interiorizare; pictura a fost considerată îndeobşte cam rece, totuşi preţuită ca un oportun manifest antiromantic.     

În perioada de după 1835, Ingres se lasă stăpânit, ca şi cu numeroase prilejuri anterioare, de tematica portretului feminin, nuanţată şi pusă în valoare de orientalismul artistului, zonă în care acesta avea să îl întâlnească iarăşi pe Delacroix. Oarecum abstract, în ciuda preciziei detaliilor, orientalismul lui Ingres este cantonat într-o zonă anistorică şi doar vag geografică. Exotismul său levantin explorează virtualităţi decorative, punând accent pe senzualismul concentrat al contemplaţiei, ca în «Odaliscă şi sclavă» (1839) sau «Baia turcească» (1859). Delacroix însă făcuse călătorii în Alger şi în Maroc, iar acestea îi oferiseră posibilitatea unei documentări directe şi îi alimentaseră interesul pentru aspectele autentice; exotismul lui nu accentuează erotismul, fiind preocupat mai mult de coloritul local.

Temele clasiciste ale lui Ingres sunt rareori eroice. Tipologia feminină îl atrage mult mai mult decât forţa virilă şi etica austeră. Aceasta devine inocent languroasă cu Stratonice (1840) şi apoi cu fata din Izvorul (1856). «Stratonice» reia tema incestului din «Oedip», în varianta iubirii nefericite a tânărului Antiohus Soter, fiul unui rege sirian, pentru mama sa vitregă, tânăra şi frumoasa Stratonice. În contrast cu patetismul dramatic al gesturilor masculine, atitudinea suavei regine, imobilizată de tristeţe, purtând «cu un fel de dulce resemnare» vina frumuseţii şi a dragostei ce o împovărează, este de o emoţionantă simplitate. În jurul anului 1845 este pictat şi portretul levantinei Betty de Rothschild, cu uşoara sofisticare ce pluteşte peste melancolica figură a protagonistei, îmbrăcate într-o crinolină trandafirie de mătase grea şi stând picior peste picior, o postură cu totul neobişnuită pentru o femeie de lume a epocii respective, după cum aflăm de la scriitorul Pierre Assouline.

Un ultim aspect al disputei dintre Delacroix şi Ingres, în cadrul conflictului clasicist-romantic, este cel legat de imaginaţie, pe care Delacroix o consideră «prima calitate a artistului», şi de care Ingres pare să dispună într-un foarte mic grad. «Pare» numai, fiindcă imaginaţia la Ingres are doar o altă modalitate de manifestare decât la liderul romantic. Arta sa rezidă în originalitatea asociativă a ansamblului, în reinterpretarea înnoitoare, deşi aparent el săvârşeşte puţine şi relative modificări. Detaliul real este comutat într-o entitate estetică, iar armonia ansamblului se naşte prin retopirea împrumuturilor, a elementelor individuale, realiste dar recombinate.

Poate datorită tocmai acestui tip de imaginaţie, în plin impresionism, Degas nu va pregeta să-şi declare admiraţia pentru Ingres, iar lui Proust «Marea odaliscă» şi «Olympia» de Manet vor ajunge să-i pară gemene.  

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s