Montmartre, Moulin Rouge, sfârşitul “stupidului secol” 19

Dance-at-the-Moulin-Rouge-Lautrec

 “Montmartre este cel mai potrivit loc. E pitoresc, depravat, boem. Exact ce le place turiştilor. Ei îşi închipuie că artiştii sunt romantici… Localul meu va fi altfel, fără seamăn. O combinaţie de bar, sală de dans şi bordel. Nici clădirea nu va fi ca a celorlalte. Va avea forma unei mori de vânt. De ce? Tocmai ca să fie altfel decât altele. Şi va fi vopsită în roşu…”

Charles Zidler lui Toulouse Lautrec, în romanul lui Pierre La Mure

Este o întrebare serioasă de ce anume Lautrec şi-a găsit casa în Montmartre, mai degrabă decât oriunde altundeva. De ce adică fugea? De statutul de „piticanie”, de contradicţia dintre aşteptările părinţilor săi (şi ale societăţii lor în general) şi ceea ce putea oferi fiinţa lui? Ce-a aflat în Montmartre? Printre altele, localurile. O modalitate de-a-şi vedea confortul în mulţimi, oglinda în mii de faţete, desfăşurată ca un caleidoscop, în faţa ochilor săi atenţi… Aşadar, de care localuri din acest cartier, ce reprezenta mai curând o stare de spirit şi un mod de viaţă, este vorba?

În vremea studenţiei lui la Bele Arte, după restaurantul Agostinei, unde mânca împreună cu colegii, şi unde lua uneori cafeaua cu tânărul pointilist Seurat, cu bătrânul impresionist Camille Pissaro şi cu Edgar Degas, a fost, desigur, L`Ely; Elysée Montmartre, o veche sală de dans prăpădită, ieftină, zgomotoasă şi veselă – o relicvă din vremea în care cartierul era doar un adăpost pentru ucigaşii, codoşii şi prostituatele din capitală, „care îi preţuiau izolarea şi lipsa poliţiei.” L`Ely era castelul iubirilor romantice pentru spălătorese, croitorese şi midinete. Libertatea şi „l`amour” le ajutau să uite acolo mizeria vieţii zilnice, să danseze dezlănţuit şi să bea vin fierbinte. Acolo putea fi văzută cea mai bună dansatoare de can-can a timpului, o spălătoreasă blondă de optsprezece ani, La Goulue, pe care Henri avea s-o imortalizeze într-un tablou celebru. Lumina localului era, se zice, o semiobscuritate chihlimbarie, prin care perechile îmbrăţişate pluteau ca nişte arătări din vis…

Privind toate acestea, lui Henri i se trezea veşnica spontaneitate. Şi odată cu ea „apăreau nuanţele de verde aprins, albastru ardezie şi mov delicat” din desene… În tablourile sale se simţea învălmăşeala, se putea mirosi atmosfera amorală a localului, la joie de vivre… şi faptul că prostituţia era o profesie fină, faţă de munca la ciubăr a fetelor încovoiate deasupra albiturilor oamenilor bogaţi.

Apoi Mirliton, domeniul lui Aristide Bruant, celebrul compozitor şi cântăreţ de şansonete realiste cu subiecte din chiar lumea cartierelor periferice. Bruant ştia să impună chiar unui public exigent, alcătuit din artişti şi intelectuali, motive noi şi originale preluate din cântecele populare, cu un ritm agitat şi naiv, cu accente plebee şi soldăţeşti. Mirliton era un subsol aglomerat, plin de fum, „aşezat adânc sub nivelul străzii, aşa încât gălăgia, oricât de mare, să nu atragă atenţia poliţiei”. Aici a scris compozitorul capodopera sa „Saint Lazare”, irezistibilă pentru fetele din Montmartre, datorită versurilor sale despre o prostituată purtată în sinistrul spital închisoare cu acelaşi nume, care îi trimite de acolo o scrisoare tristă şi devotată iubitului ei.

Lautrec a ilustrat partitura melodiei, iar desenul acela a constituit un prim moment al său de reuşită extraordinară. Au apărut în consecinţă în viaţa lui editori nevoiaşi de periodice efemere care-i cereau desene însoţitoare, ce începură să fie cunoscute şi comentate în lume, chiar dacă nu erau plătite.

Când Charles Zidler, părintele Moulin Rouge-ului, l-a întâlnit pe Henri, acesta dintru început îşi arătă destul de limpede funcţia de „înger al morţii” în raport cu vechiul mod de existenţă din Montmartre, sursa caietului de schiţe psihologice inegalabile ale lui Toulouse Lautrec. Zidler avea prezenţa de spirit şi spiritul neguţătoresc necesare unui mare succes bănesc. El intenţiona să fure sufletul locului şi să-l comercializeze. Era conştient de fiabilitatea can-can-ului. Voia s-o răpească pe La Goulue de la L`Ely, să monteze o servire de băuturi condusă de cel mai bun barman, Sara cea furată de la Folies Bergères, şi s-o angajeze, pentru spectacolul localului său, pe cântăreaţa Yvette Guilbert, descoperită într-un mic café concert unde nu era apreciată („cu aerul ei de fecioară suprastăpânită, îţi cântă nişte texte decoltate de ţi se face părul măciucă!”)…

Henri s-a simţit acasă în Montmartre datorită lipsei de constrângeri tradiţionale a spaţiului, şi datorită bogăţiei de stări şi sentimente oferite deodată analizei lui hipersensibile. Ce folos ar fi avut dacă ar fi practicat nobila artă a dresurii de şoimi, ca tatăl său (ar fi putut, de altfel, să facă acest lucru, dată fiind statura sa de un metru cincizeci şi doi şi picioarele disproporţionat de scurte faţă de restul corpului? Cenuşa vechii nobilimi a spadei cerea să ai mărimi precise la haine…) sau catolicismul fervent al mamei lui (ar fi putut, de altfel, să facă acest lucru, dată fiind natura lui esenţialmente sceptică şi artistică)?

Boema cartierului i-a oferit materialul necesar cutezanţei lui spirituale şi fructificării diferenţei dintre el şi toţi cei apropiaţi ai săi. Lautrec era (şi şi-a aflat împlinirea), ca toţi marii poeţi, poate (fie ei ai penelului, ai cuvântului sau ai sunetului), într-o zonă de graniţe, într-o zonă de neutralitate a multor sisteme de idei şi moravuri contradictorii…

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s