Pe Sinai

Iisus Hristos Filantropos

Tocmai m-am intors din Egipt, mai exact, din regiunea aferenta muntelui Sinai. Imprejurarile si motivele plecarii mele acolo au fost mai neobisnuite…

La interval de cam o saptamana dupa ce m-am intors din Ierusalim, stateam intr-o seara in cantina Academiei si ascultam anunturile pe care persoana insarcinata cu supravegherea disciplinei studentilor le facea in timpul mesei.

Imi amintesc ca eram putin mai buimac si lipsit de chef. A doua zi, la patru dimineata, urma sa plec la Moscova, la serviciu.

Am auzit ca prin ceata  un anunt vag despre o excursie in Egipt pentru o singura persoana si am cerut dupa masa amanunte suplimentare, doar de curiozitate, nu ma gandeam sa ma duc.

Eram singurul care se interesase.

Era vorba despre o doamna care lucra la Academie si care isi cumparase un bilet de avion pentru Sinai, cu hotel cu tot. Insa i se suprapunea cu perioada de Egipt un drum  in interes de serviciu in alta tara. Am  facut-o sa inteleaga ca nu eram suficient de hotarat pentru oferta dumneaei. Am inceput sa negociem pretul si, pana la urma, a zis sa-i dau 200 de euro pentru avion si hotel.
Voi ce faceti cand aveti o hotarare importanta de luat? Dupa ce va ghidati pentru a lua decizia cea buna?

Unii spun sa ceri  pararea altuia in care ai incredere, fie parintele duhovnic, fie un prieten, si apoi sa il asculti. Altii, sa te rogi, si primul gand care iti vine, de acela sa te tii. Altii, sa faci o lista cu avantaje si dezavantaje la fiecare optiune, si vezi cum sta treaba cand le compari. In ceea ce ma priveste, m-am obisnuit sa astept sa hotarasc pana cand vine momentul cand nu ma mai pot eschiva. Asa ca i-am spus doamnei ca ii voi spune a doua zi pe la pranz daca merg sau nu. Aveam serioase indoieli, in primul rand, de ordin material, apoi, legat de serviciu. Pe de alta parte, simteam o voce interioara care imi spunea sa merg.
Pe acest fond de framantare, am mers spre Biserica Academiei la rugaciunea de seara comuna si m-am asezat aleator intr-un colt, in fundul Bisericii, langa fereastra.

Se lasa intunericul si in timpul slujbei  de dupa  vecernie de la Academie nu se foloseste lumina electrica. Urmaream aproape in mod automat textul, in slavona veche, al rugaciunilor, dar mintea imi era la ce ii voi spune doamnei maine.

Priveam absent pe peretele din fata mea, era pictata silueta unei sfinte cu coroana pe cap, abia ii desluseam trasaturilor fetei, dar simteam o empatie inca neclara cu ea. Am silabisit numele in chirilica si m-am luminat, era Sfanta Ecaterina, protectoarea intelectualilor, la care apelasem de atatea ori inainte de examene importante.

Mi-am adus brusc aminte ca cea mai mare parte din moastele ei se gasesc pe  muntele Sinai, adica exact unde eram in dilema daca sa ma duc sau sa nu ma duc. Si apoi, dupa slujba, in drumul spre camera si inainte de somn, mi s-a conturat tot mai precis gandul de a accepta oferta doamnei .

Cand am primit biletele de avion, am aflat ca imi era rezervat hotel intr-un orasel turistic de pe malul Marii Rosii, cu o denumire complicata, Sharm-el-Sheick.

Nu stiam nimic despre Egipt, decat informatii foarte vagi. Imi ramasesera in suflet, printre cartile copilariei, si imaginea pustiului, a caravanelor si povestilor din o mie si una de nopti. Citisem de mai multe ori si un roman al unui scriitor polonez  intitulat „ De la Port Said la Mombasa„  in care doi copii englezi sunt rapiti de musulmani si purtati prin desert pentru a fi  schimbati pe niste prizoneri de razboi arabi pe care englezii ii capturasera. Felul in care Sinkiewicz descrie desertul, caravanele si peripetiile calatoriei prin pustiu ma cucerisera. Apoi, aflasem despre Egipt din romanele Agathei Christie, una dintre autoarele preferate din copilarie, care, in paranteza fie spus, isi insotise sotul, de profesie arheolog, pe santierele de excavatie de pe Valea Nilului si, drept urmare, cadrul actiunii unor romane  politiste (daca imi aduc bine aminte „Moarte pe Nil„ sau „Crima in Mesopotamia” se petreceau in Egipt) era foarte veridic. Insa  romanul meu favorit al Agathei Christie fusese „Moartea vine ca un sfarsit„, – insasi actiunea se petrecea in Antichitate si personajele, si intriga erau intemeiate pe informatiile cuprinse pe niste papirusuri egiptene, descoperite de sotul ei, arheolog.

La nivel de literatura duhovniceasca, stiam de Patericul Egiptean, si as fi vrut sa vad chiliile unde se nevoisera Antonie cel Mare sau Moise Arapul. Si mai existau si alti autori  duhovnicesti al caror nume era legat de Egipt, in special de muntele Sinai: Sfantul Ioan Sinaitul sau Scararul cum i se mai spune sau Sfintii Isihie si Grigorie Sinaitul, cuprinsi in Filocalie.

Ajuns in aeroportul de la Sharm–el–Sheick, la coborarea din avio, m-a izbit un val de aer cald in fata, desi era aproape de miezul noptii.

Compania  turistica ce ne organiza iesirea  ne asigurase si ghid rus, care ne intampinase la aeroport,  pentru cei care ar fi vrut sa paraseasca statiunea si sa se aventureze in explorarea  tarii.

Am fost transportati la hotel si am primit camera putin inainte de miezul noptii. De cum am intrat, am inghetat de spaima. Agatat de perdea, se profila un imens gandac, cred ca depasea un centimentru. Dupa o vanatoare scurta de cateva munte, respectivul se misca pe sub paturi cu o viteza incredibila, am reusit sa il imobilizez si sa-l strivesc sub o perna.

Cand am intrat in  baie, au tasnit pe sub usa alte doua specimene, cam de aceeasi dimensiune. Le-am rapus cu greu si pe dumnealor, dar perspectiva de a mi se plimba peste nas in timpul somnului vreun musafir inopinat  imi parea greu de purtat… plus ca nu reuseam in nici un fel sa pornesc instalatia de aer conditionat.

Am deschis televizorul, se prindea TV Dubai si era ultima ecranizare Sherlock Holmes.

Nici dupa film nu am reusit sa pun geana peste geana, de caldura si neliniste.

In final, am rezolvat problema scotandu-mi patul pe balcon si adormind sub bataia domoala a brizei marine si in zgomotul cadentat al valurilor.

Dimineata la hotel, dupa micul dejun, am avut o  convorbire comuna  cu ghida, care, in cam doua ore, ne-a facut o imagine de ansamblu a Egiptului si a posibilitatilor de vizitare a altor zone in afara de Sharm-el-Sheik. Pe scurt, era totul inchis, datorita situatiei politice din tara si drept  urmare, oficial, Cairo, piramidele, Alexandria, Luxor, cam tot ce inseamna atractie turistica, era  blocat. La muntele Sinai, se putea merge, dar am inteles ca urcarea pe munte este in mod oficial interzisa. I-am zis ghidei ca vreau sa merg pe cont propriu, ea a sunat un sofer arab, m-a pus sa semnez o declaratie cum ca din acel moment ieseam de sub tutela companiei respective si  am pornit spre Sinai.

Drumul era destul de lung pana spre spre  protectoratul Sfintei Ecaterina, asa am inteles ca se cheama regiunea unde se afla manastirea.  Sami, soferul arab, stia o engleza destul de buna, era de aceeasi varsta cu mine, necasatorit, musulman intransigent in credinta lui insa receptiv la dialog interconfesional, fosta lui prietena fusese rusoaica, pe scurt, aveam  subiecte de conversatie berechet. Peisajul era foarte dezolant, asa ca nu prea era ce sa-ti atraga atentia la drum. Doar munti de piatra asternuti pe dune de nisip. Chiar eram uimit cum de reusesc sa traiasca acolo beduinii; Sami mi-a spus ca exista o comunitate de aproximativ 5000 de egipteni care locuiesc doar in pustiu si se aventureaza foarte rar in orase ca sa cumpere mancare. Am inteles ca se intretin din cresterea camilelor si a caprelor, ierbivore nepretentioase, carora le sunt suficiente rarele smocuri de vegetatie care cresc cu zgarcenie in pustiu. Exista si oaze, dar sunt si ele  foarte sarace in verdeata si, de mica intindere, cel putin cele pe care le-am vazut eu din masina. Sami prinsese ploaie torentiala doar de doua ori in ultimii sapte ani si atunci plouase  trei zile la rand, probabil ca sa le ajunga arabilor pentru urmatorii cativa ani.

Ajunsi la intrarea pe teritoriul manastirii Sfanta Ecaterina, m-am despartit de Sami si am intrat in Catholicon (biserica  mare). Abia am detectat-o prin conglomeratul de cladiri din manastire. Efectiv, constructiile din interior sunt atat de compacte (puteti vedea din fotografii), incat, cu exceptia clopotnitei si a moscheei albe de langa ea, nu exista elemente distinctive in peisaj.

Incepuse de putin  timp vecernia, se citeau  pe greaca catismele . In timpul slujbei, ne-am inchinat la moastele sfintei î Ecaterina, adica la capul si mana ei (restul  sunt razletite prin lume, am inteles ca si la Bucuresti avem o parte mica din moastele ei) si am primit un inel cu o inima ce avea in mijloc o cruce si cu  numele sfintei gravat. Si am mai primit o piatra destul de interesanta, cu incrustatii vegetale in ea, am inteles ca creste in vecinatatea Rugului  Aprins.

Intr-adevar, manastirea este construita pe locul unde  Dumnezeu i-a vorbit lui Moise din rugul care, aprins fiind, nu se mistuia. Rugul  respectiv mai exista in spatele Bisericii mari, il puteti vedea in fotografii; si in fata lui s-a construit o capela circulara anexata catholiconului. Un calugar australian mi-a dat informatii suplimentare in limba engleza. Se pare ca in secolul sase e.n., imparatul bizantin Iustinian si imparateasa Teodora au fost cu intiativa construirii unei biserici pe locul rugului aprins si de la an la an i-au adaugat fortarete pana cand a primit statutul de manastire. De altfel, numele lor este si pomenit pana astazi in timpul slujbelor. Manastirea a primit hramul Schimbarii la fata si apoi, cu ocazia aducerii moastelor Sfintei Ecaterina, a  ajuns sub ocrotirea ei.

Sfanta Ecaterina  a patimit in secolul patru, in timpul imparatului Maxentiu. Provenea dintr-o familie nobila, a fost convertita la crestinism printr-un vis in care i-a aparut Hristos si  Maica Sa. Imparatul a incercat sa o intoarca la paganism, la inceput,  supunand-o unei confruntari intelectuale cu filozofi ai timpului ei; insa ea, ajutata de Duhul Sfant, a reusit nu numai sa le reziste acestora, ci chiar sa ii converteasca la crestinism. Apoi, a fost supusa chinurilor si i s-a taiat capul insa trupul ei a fost luat de ingeri si dus pe varful muntelui Sinai. De acolo, a fost luat de monahi si asezat in Biserica Manastirii. De-a lungul istoriei, cea mai mare parte din moastele ei a fost daruita altor biserici si manastiri; din cate imi amintesc, la Bucuresti exista o parte mica din moastele ei si alta, la Vatopedu, in Sfantul Munte; cel putin,  in acest doua locuri m-am inchinat eu. In Sinai, au mai ramas capul ei si mana dreapta.

Sfanta Ecaterina a continuat sa apere manastirea si in timpul invaziei arabe in Egipt, caci in secolul sapte toate locasurile sfinte de acolo au fost trecute prin foc si sabie, cu exceptia Manastirii Sfintei Ecaterina. Se pare ca episcopul Sinaiului acelor vremuri a  avut un dialog foarte diplomatic cu proorocul Mahomet si a izbutit sa il faca sa redacteze un document  prin care se atesta statutul special al manastirii si faptul ca este scutita de taxe si se afla sub protectie. Bineinteles, monahii au fost siliti sa faca compomisuri, cum ar fi construirea unei moschei in incinta manastirii, insa pana in ziua de astazi ansamblul monahal a ramas intact  si, la fel de important, colectia de icoane a manastirii, datand din secolul sase, a ramas intacta.

Dupa slujba de dimineata, avea loc ceea ce la greci se numeste  kerasma,  adica un fel de  gustare, acompaniata de cafea sau ceai care, de cele mai  multe ori, serveste ca pretext pentru o conversatie agreabila. La muntele Atos, aceste kerasme au loc in timpul privegherilor de toata noaptea cu putin inainte de ora 12, se mananca ceva dulce (rahat, ciocolata sau, uneori, pepene) si se bea o cafea tare ca sa rezisti pana  dimineata la slujba. Ei, la Sfanta Ecaterina, kerasma se lua dupa slujba care incepea la patru dimineata si se termina pe la opt. Apoi, se adunau toti calugarii impreuna cu pelerinii sau cei apropiati ai manastorii in cerdacul de sus la kerasma. Staretul Damian, care prezida adunarea,  avea si statut de episcop al celei mai vechi si mai mici eparhii din lume. Asta, pentru ca protectoratul Sfintei Ecaterina are dimensiunea unui judet mai mic al Romaniei si este formatiunea statala ortodoxa cea mai veche care s-a pastrat in istoria crestinismului. Am discutat cu el in limba franceza si l-am rugat sa ma spovedeasca, intrucat in acea duminica voiam sa ma impartasesc. Apoi, s-a continuat discutia cu cei prezenti in araba si in greaca, asa ca am plecat la chilie, cu gand de a urca pe Sinai.

Acum, vorbisem inainte cu o maica rusoaica, ce urcase si imi spusese ca este un drum foarte larg si accesibil in spatele manastirii. La inceputul lui, am gasit o tablita inofensiva care stipula ca, citez, urcusul fara beduin insotitor este strict interzis. Si chiar era un card de camile impreuna cu un grup de arabi care isi asteptau eventualii clienti. Le-am explicat ca nu am nevoie de insotitor, dar un copil s-a postat de-a curmezisul drumului, explicandu-mi intr-o engleza stalcita ca  nu am voie sa plec singur pe munte. L-am ocolit fara sa dau nici un semn de tulburare si m-a lasat in pace. Pentru cei care poate vor urca Sinaiul, pot sa va spun, din perspectiva unuia care a batut o buna parte din  crestele Carpatilor, ca este un munte  de-a dreptul indecent de accesibil. Exista pe ultima portiune de traseu  cateva sute de trepte de piatra  si, din acest punct de vedere, seamana cu  varful Aton de pe Sfantul Munte Atos sau cu varful Toaca din Ceahlau, de la  noi, unde se urca tot pe trepte. Plus ca toate cele trei varfuri au ultima culme in forma de triunghi aproape echilatral.

Ceea ce are mai are Sinaiul pe varf  insa, in afara de Biserica Schimbarii la Fata, este amprenta islamica  pronuntata: o moschee aproape lipita de Biserica de piatra ortodoxa (asa cum este si in incinta manastirii unde moscheea este lipita de clopotnita cea mare, – vedeti turnul acela alb din fotografii) si cateva minitarabe improvizate, unde arabii vand sucuri, suveniruri si cafele.

Am ajuns pana in varf in mai putin de o ora, cu gura punga. Nu imi luasem deloc apa si aerul este foarte uscat in acele locuri. Am facut Acatistul Schimbarii la Fata si am ramas pe varf pana la asfintitul soarelui. Se putea ramane peste noapte si mi se recomandase sa prind rasaritul pe Sinai, era in Lumea Credintei declaratia unei doamne ca, atunci cand suie la rasarit pe Sinai, simte ca pentru ea muntele respectiv este datator de viata. Insa vorbisem cu un monah rus despre acest aspect. Se pare ca este doar superstitie, multi cred ca, daca sui la rasarit pe Sinai, in timpul urcusului ti se iarta pacatele. Chiar citisem negru pe alb aceasta informatie in ghidul acelor locuri. Se pare ca au scos-o pentru a  amplifica turismul in aceste locuri.

Insa pe varful  Muntelui Sinai, Moise a primit  tablele Legii, dupa ce a scos poporul evreu din robia egipteana. Pe locul unde se crede ca a avut loc intalnirea dintre Dumnezeu si proorocul Moise, exista o bisericutsa de piatra, de unde poti imbratisa cu privirea  intreaga regiune si se poate observa si defileul muntos in mijlocul caruia este drumul care duce pana la granita cu Israelul, la o distanta  de cam 100 de kilometri. Cum cele doua natii sunt in conflict, circulatia in zona de frontiera este restrictionata. As fi vrut sa ajung si la locul unde se afla pestera de langa Sinai, unde Sfantul Prooroc Ilie a avut teofania povestita in Vechiul Testament, cand Dumnezeu i S-a aratat in „adiere de vant lin”, dar mi s-a spus ca locul respectiv este inchis pentru turisti sau pelerini.

Dupa ce a apus soarele, am coborat spre manastire. Pierdusem  din vedere faptul ca  la munte se face noapte mai repede, asa ca in 20 de minute ramasesem pe intuneric, aveam noroc doar ca era o noapte cu o luna plina si stralucitoare, care lumina clar toata coasta muntelui pe unde coboram eu; un arab imi indicase alt traseu mai scurt si mai abrupt. Am ajuns la manastire cu putin inainte de inchiderea portilor si m-am culcat, ca sa ma pot trezi dimineata la slujba.

A doua zi, mi-am petrecut-o in buna parte in muzeul manastirii, care adaposteste una dintre cele mai frumoase colectii de icoane din ortodoxie si, poate, cea mai veche si mai completa, intrucat iconoclasmul din secolul sapte nu a lovit zona respectiva. Este drept ca o parte infima din ele e accesibila publicului si, pentru ca sa le vezi pe toate, ai nevoie de binecuvantarea staretului. In narthexul catholiconului, exista vitrine de sticla in spatele carora se afla  icoane insa cele mai insemnate sunt in muzeul manastirii. Mai intai, este icoana „Iisus Hristos Iubitorul de oameni„ , este un chip celebru in ortodoxie, asimetric, cel putin la nivelul ochilor Mantuitorului, se pare ca o parte a fetei este mai severa si mai imobila, iar alta milostiva. Dupa unele interpretari, este vorba de doua atitudini. Inainte de judecata universala, Mantuitorul este iertator si iubitor, dar, dupa Parusie, este Dreptul Judecator. Apoi, exista doua icoane cu Moise primind Tablele Legii si apropiindu-se de Rugul Aprins si alte reprezentari ale Maicii Domnului. In afara de icoane, exista si vesminte preotesti, carti de cult, unele donate de domnitori romani, si mai exista o parte din Codex Sinaiticus, una dintre cele mai vechi editii ale textului scripturistic. Cea mai mare parte din Codex se afla in  British Library, la Londra.

Seara, dupa slujba, am avut o convorbire cu staretul. Spun convorbire, desi a fost spovedanie insa la greci spovedaniile cam difera ca stil de cele romanesti sau rusesti si spun asta si dupa experientele de la Athos. Dupa molitva, PS Damian m-a poftit sa stau pe scaun si sa-i vorbesc despre mine, in mod liber. Apoi, mi-a vorbit despre problemele mele sufletesti, dar pe un ton parintesc, deloc moralizator, a fost foarte recomfortant. Insa cea mai mare parte din dialog a fost alocat problemelor de studiu, mai exact lucrarii  de doctorat pe care o am, o comparatie intre filocalia romaneasca si cea ruseasca. In orice caz, se poate vedea ca staretul este sub ocrotirea sfintei Ecaterina, pentru ca este un intelectual versat, imi sugera faptul ca nu ar fi rau sa ma apuc de araba si greaca daca vreau sa studiez Filocalia.

Dupa slujba de  duminica, m-am intors la Sharm-el-Sheick, de data asta, cu un beduin al acelor locuri, care acum era taximetrist, dar timp de douazeci de ani traise doar in desert. Respectivul a tinut sa ma asigure ca, daca voi petrece cu el doar o saptamana in pustiu, o sa ajunga sa imi placa. Eu am tinut sa-l asigur de contrariu, ca nu as concepe sa stau nici cateva zile pe acolo, in pofida „energiei„ pe care o emana desertul, cam asa mi-a motivat el atractia pustiului, ca exista o energie…

Am mai ramas vreo trei zile la plaja pe malul Mari Rosii. Insa, desi statusem la soare doar dimineata si seara, m-am intors in Moscova cu arsuri pe tot corpul, care m-au chinuit o saptamana intreaga dupa ce m-am intors. Insa purtam in suflet sfaturile parintelui  Damian si frumusetea subacvatica a Marii  Rosii. Am uitat sa va spun de fauna variata a marii Rosii, pe care o poti admira de pe mal, intrucat apa este foarte limpede (nu exista niciun rau care se varsa in acea mare si arabii o intretin). Sunt atatea specii de pesti frumos colorati (ii poti vedea de pe mal, nu se tem de oameni) si corali care dau impresia de pictura impresionista…  Pe deasupra, cu niste ochelari subacvatici  poti arunca o privire si sub apa, e tulburator de frumos.

Slava lui Dumnezeu pentru toate !

Darie

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Reportaj. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s