Mai întâi, deci, vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi, despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor.
Iar acestea, nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi.
Aceştia n-au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi, şi din pricina slăbiciunii unora sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului. Însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare si de saturarea pântecelui.
Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decât cea de trei sau de patru zile sau decât cea întinsă până la o săptămână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta, se întâmplă că, uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază si face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire.
Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră sau şase uncii se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.).
Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu saturarea pântecelui si să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci si mărimea cantităţii mâncărurilor face să se aprinză săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea, nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci si saturarea de apă, precum si prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte si o face somnoroasă. În Sodoma, nu aburii vinului sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul.
Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea.
De bucate, numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei.
Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia.
Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicând: «Grija trupului să nu o faceţi spre pofte», n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri.
De altfel, pentru curăţia desăvârşită a sufletului, nu ajunge numai reţinerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi.
De aceea, smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de-a-i avea. Reţinerea de la mânie, de la întristare, de la slava deşartă si mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc, în chip deosebit, înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului si supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi cetiri; apoi, aducerea inimii la frica de iad si la dorul după împărăţia cerurilor.
Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii
Vedeţi şi:
Sfântul Ioan Casian: Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti
Sfântul Ioan Casian: Despre iubirea de argint
Sfântul Ioan Casian: Despre mânie
Sfântul Ioan Casian: Despre întristare
CUVÂNT ORTODOX 