Părintele Cleopa Ilie: Călăuză în Credinţa Ortodoxă. Vechi erezii.

corabia_ortodoxa

Călăuză în Credinţa Ortodoxă. Capitolul 1[1]

Vechi erezii

Când cineva îşi ară ogorul său şi seamănă în el sămânţa cea bună, grâu, orz sau altceva, vede după o vreme începând să răsară seminţele. Dar, odată cu ele, încep a se ivi ici-colo, pe ogorul său, şi alte buruieni, străine de felul celor semănate de el. Mai târziu, crescând grâul sau orzul, cresc odată cu ele şi acele buruieni străine şi, cu vremea, încep a se arăta cine sunt: unele, neghine; altele, măzărichi; altele, pălămizi; altele, spini şi, dacă el nu va avea grijă să le plivească şi să le smulgă la vreme, în timpul secerişului, cu prea puţin folos se va alege. Tot aşa s-a întâmplat şi se întâmplă şi azi cu ţarina Bisericii lui Hristos.

Ştim că chiar de la începutul creştinismului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi sfinţii Săi ucenici şi apostoli au semănat sămânţa cea bună a Cuvântului vieţii (I Ioan 1, 1) în ţarina lumii acesteia, dar, nu după multă vreme, a apărut lângă sămânţa cea bună şi neghina celui rău (Matei 13, 25). Aşa, de pildă, primul colţ al neghinei celei rele a fost Simon Magul, care, văzând pe Sfinţii Apostoli cum făceau mari minuni prin darul Preasfântului Duh şi prin punerea mâinilor pe bolnavi, a adus bani, ca să cumpere şi el acest dar, spre a face şi el minuni şi vindecări (Fapte 8, 9-24). Tot de timpuriu, începe să apară blestematul eres al nicolaiţilor, înfiinţat de Nicolae, pribeagul antiohian, despre care aminteşte Mântuitorul către episcopul Bisericii din Efes (Apoc. 2, 6).

Iarăşi sectarismul începe să răsară în cele patru grupări din Corint, care aveau tendinţe spre erezii (I Cor. 1, 10-13; 3, 3-9; 4, 6; 10, 13). Apoi, s-a ivit şi între iudeo-creştini înclinarea spre erezie, de vreme ce cereau cu stăruinţă a se respecta şi în Legea Nouă multe obiceiuri din legea mozaică în care crescuseră, în opoziţie cu învăţătura sănătoasă şi adevărat creştină, descoperită Apostolului Pavel (I Cor. 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12).

Tot atunci, se iviră şi unii „creştini” care tăgăduiau posibilitatea şi necesitatea învierii morţilor (trupurilor) la Judecata de apoi sau alţii ce se numeau „neognostici”, care

opreau de la căsătorie şi de la mâncarea de carne, socotind materia ca pe ceva necurat (I Tim. 4, 1,4).

Acestea au fost doar câteva începuturi de erezii şi secte[2], pomenite în Sfânta Scriptură chiar din vremea Sfinţilor Apostoli. Iar dacă vom trece în timpul postapostolic (patristic), vedem că buruienile blestemate ale ereziilor au început a creşte, a se îndesi şi a înăbuşi sămânţa cea bună şi curată a Evangheliei lui Hristos[3].

Dintre aceştia, cei dintâi au fost gnosticii, foarte puternici în sec. I; apoi, montaniştii sau pepuzienii în sec. II; arienii şi macedonienii în sec. III; după aceea, în sec. IV, au fost nestorienii şi apolinariştii, ca şi eunomienii; apoi monofiziţii în sec. V; origeniştii, condamnaţi în sec. VI; monoteliţii în sec. VII şi, începând cu sec. VIII, iconoclaştii.

Pe lângă aceste erezii amintite, au tulburat şi au hărţuit Biserica lui Hristos, încă din primele secole, şi alte numeroase secte şi erezii, precum au fost: sabelienii, eudoxienii, marcioniţii, valentinienii, jumătăţenii (care ţineau jumătate din dogmele cele spurcate ale lui Arie), pnevmatomahii (luptătorii împotriva Sfântului Duh), urmaşii lui Macedonie, marcelienii, hiliaştii (vechii milenişti), neasemănaţii, meletienii, novaţienii, donatiştii, patrusprezecinii, protopaschiţii, frigii, pelagienii, evrocratiştii, maniheii, eustaţienii şi mulţi alţii.

Aşadar, în cele de până aici, s-au arătat două grupuri de erezii: una din timpul biblic, de pe vremea Sfinţilor Apostoli, şi alta din timpul patristic – de pe vremea Sfintelor şi marilor Sinoade Ecumenice şi locale ale Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare. Sfinţii Părinţi din acele vremi au dus o luptă aprigă cu aceste erezii şi le-au combătut cu multă iscusinţă duhovnicească, prin scrierile, viaţa şi cuvântările lor.

Acestea au fost principalele erezii şi secte până la marea schismă din anul 1054.

 Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000.

Vedeţi şi:

Marea schismă

Biserica Catolică învaţă greşit următoarele puncte doctrinare mai importante

Uniaţia

Noi erezii şi secte. Baptiştii.

Noi erezii şi secte. Adventiştii.

Martorii lui Iehova

Penticostalii

Nazarenii sau Pocăiţii

Evangheliştii

Secerătorii. Inochentiştii. Tudoriştii.

Teosofii

Spiritiştii


[1]Aici se va folosi foarte des termenul de Biserică într-un mod impropriu – pentru catolici, protestanţi şi neoprotestanţi – pentru că, de fapt, există o singură Biserică, cea adevărată, cea una, Biserica Ortodoxă, de care toate celelalte confesiuni sunt despărţite (n.ed.).

[2]Cuvântul «sectă», indiferent de originea şi semnificaţia lui etimologică, înseamnă azi o grupare religioasă creştină, despărţită de Biserică, având învăţături dogmatice şi morale aparte, precum şi o organizare şi un cult propriu, toate întemeiate pe o înţelegere şi interpretare greşită a Sfintei Scripturi.

[3]Despre toţi aceştia şi despre alţii nepomeniţi aici, se poate vedea mai pe larg în I. B. U., de Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae; Pidalionul de la Neamţ, ed. 1844.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX, Misionarism (Misiologie), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s