Părintele Cleopa Ilie: Călăuză în Credinţa Ortodoxă. Marea schismă.

corabia_ortodoxa

Călăuză în Credinţa Ortodoxă.

Capitolul 2

Marea schismă[1]

Schisma dintre Bizanţ şi Roma a fost, negreşit, evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea creştină s-a rupt în două jumătăţi, iar această sciziune, ce durează încă, a determinat în bună măsură destinul Răsăritului, ca şi cel al Apusului. Biserica de Răsărit, care este esenţialmente adevărata Biserică a lui Hristos, şi-a văzut limitat câmpul cultural şi geografic de acţiune; pe plan istoric, ea s-a confundat doar cu lumea bizantină.

Cât despre Biserica de Apus, ea a pierdut echilibrul doctrinarşi ecleziologic al creştinismului primar, iar acest dezechilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.

La originea schismei se găsesc, legate indisolubil, cauze sau motive teologice şi neteologice, dar vom vedea că raţiunile propriu-zis teologice vor fi în final determinante, deoarece ele vor împiedica soluţionarea dificultăţilor şi vor provoca eşecul tentativelor de unificare. Ele constituie, până în ziua de azi, obstacolul major de care se împiedică bunăvoinţa „ecumenică”.

Începând încă din secolul al IV-lea, între Răsăritul şi Apusul creştin, se făcea simţită o tensiune ecleziologică ce privea statutul papei de la Roma în Biserică. Această tensiune latentă a crescut de-a lungul timpului, transformându-se câteva secole mai târziu într-o opoziţie deschisă.

Disputa va avea ca fundal politic apariţia, în Occident, a Imperiului carolingian (franc), iar conflictele vor izbucni atunci când interesele politice ale Imperiului franc se vor uni cu pretenţiile de jurisdicţie universală ale papilor, lucru care nemulţumea pe bizantini[2].

Spre sfârşitul secolului al VIII-lea, Carol cel Mare, regele franc, a început să emită pretenţii la titlul de împărat roman. Neobţinând recunoaşterea din partea Bizanţului, el a decis să surpe autoritatea Constantinopolului. Unul din mijloacele la care a recurs a fost acuzaţia de erezie: împăratul Răsăritului nu putea să mai pretindă succesiunea împăraţilor creştini, deoarece „venera icoanele şi mărturisea că Sfântul Duh purcede «de la Tatăl prin Fiul» şi nu «de la Tatăl şi de la Fiul»”. Aceste acuzaţii aduse de Carol în celebrele Cărţi caroline adresate papei în 792, se opuneau în mod clar deciziilor celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) şi deschideau interminabila controversă greco-latină asupra lui Filioque (adăugarea în Crez la formula „Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede” a expresiei „şi de la Fiul”, care nu există în original). Mai mulţi episcopi şi teologi franci s-au lansat atunci într-o controversă antigreacă sub patronajul curţii de la Aix-la-Chapelle.

Din fericire, Biserica Romei, acceptând patronajul politic pe care Carol i-l oferea, s-a opus cu fermitate atacurilor sale doctrinare împotriva Răsăritului. Papa Adrian I (772-795) şi Leon al III-lea (795-816) au luat apărarea Sinodului de la Niceea şi au respins cu tărie introducerea lui Filioque în Simbolul de credinţă. Totuşi, în noaptea de Crăciun a anului 800, Papa Leon al III-lea l-a încoronat la Roma ca «împărat roman al Apusului» pe Carol cel Mare, ceea ce a dus la o schismă politică între Apus şi Răsărit.

În secolul al VIII-lea şi mai ales în secolele al X-lea şi al XI-lea, episcopii Romei sunt aproape în întregime dominaţi de împăraţii franci; papi îndrăzneţi vor reuşi totuşi să se împotrivească. Dar, deşi marii papi reformatori căutau independenţa Bisericii, ei erau moştenitorii unei civilizaţii carolingiene care se definise pe sine prin opoziţie cu Răsăritul şi se dezvolta în afara tradiţiei Sfinţilor Părinţi ai Bisericii; doar latină şi occidentală, această civilizaţie era comună papilor şi împăraţilor Apusului.

Papa Nicolae I (858-867) a fost un astfel de luptător hotărât. El a vrut să întemeieze un imperiu spiritual mondial, în fruntea căruia să troneze „urmaşul Sfântului Petru”. El susţinea că deţinătorul „Scaunului apostolic” ar fi primit de la Iisus Hristos dreptul de a păstori pe toţi credincioşii, ca unicul legiuitor al Bisericii, ca judecătorul suprem care poate să judece şi să cheme spre justificare, în faţa tronului său, nu numai pe clericii diferitelor dieceze, ci şi pe episcopi, mitropoliţi, bachiar şi pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de nimeni, iar hotărârile sale aveau valoarea şi puterea canoanelor. Acest punct de vedere a fost afirmat de sinodul roman de la 863. Se mai preciza şi că orice abatere de la o dispoziţie papală atrage după sine lovirea cu anatema.

Deşi a căutat să separe puterea spirituală de cea lumească, el s-a simţit judecătorul şi duhovnicul suprem şi nediscutat al principilor lumeşti, în chestiuni de natură bisericească. El a împins pretenţiile jurisdicţionale şi împotriva titularului Scaunului de la Constantinopol, ameninţând cu depunerea pe Patriarhul Fotie.

Desigur că aceste pretenţii ale papilor au creat tensiuni între Apus şi Răsărit. Dar nu erau numai acestea. Grecii îi acuzau pe apuseni, pe de altă parte, şi de unele practici necanonice: celibatul clericilor, consumarea de animale sugrumate şi de sânge, postul de sâmbătă, mâncarea de ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile Păresimilor, introducerea «missei» romane, mai scurtă, în locul Liturghiei ortodoxe, pictarea Mântuitorului sub forma unui miel, şi, mai ales, învăţătura că Sfântul Duh purcede «de la Tatăl şi de la Fiul» – învăţătură ce fusese impusă în tot imperiul carolingian.

Totodată, exista şi disputa privind provinciile Illiricului Occidental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia şi Creta, ce fuseseră trecute de împăratul Leon III Isaurul sub jurisdicţia Constantinopolului, pentru că fusese acuzat de papă ca eretic, şi asupra cărora papa emitea pretenţii permanent.

Un alt focar de conflict dintre Răsărit şi Apus era faptul că cea mai mare parte a ţărilor slave, fiind pe punctul de a adopta religia creştină, ezitau în faţa presiunilor politice şi religioase venite din partea celor două imperii rivale: Bizanţul şi Imperiul franc. Pe rând, ţarii bulgarilor au primit sau au alungat clerul bizantin sau german (ce impunea noilor convertiţi latina ca limbă liturgică şi un ritual apusean care avea în Liturghie cântarea simbolului de credinţă cu Filioque), supunându-se jurisdicţional fie Constantinopolului, fie Romei (unde Filioque nu fusese încă admis).

Papa Ioan al VIII-lea a înţeles pericolul ce-l reprezenta pentru unitatea creştină atitudinea predecesorilor săi imediaţi şi a dat dreptate grecilor în problema limbilor liturgice şi în cea a lui Filioque. Trimişii săi la Constantinopol au condamnat, laolaltă cu întreaga Biserică a Răsăritului, faimosul adaos „şi de la Fiul” la simbol. Sinodul din 879-880 reprezintă un model al felului în care Biserica Ortodoxă înţelege unitatea creştinilor: o unitate în credinţă, căreia primatul roman îi poate fi o mărturie.

Totuşi cele două popoare, grecii şi romanii, cu predispoziţii şi înclinaţii diferite, deosebiţi prin limbă, cultură şi civilizaţie, ajung în secolul al IX-lea să nu se mai înţeleagă, să se privească chiar cu răceală şi resentimente.

Papalitatea s-a amestecat şi în disputele ivite la Constantinopol în jurul ocupării Scaunului patriarhal, mărind astfel ura Răsăritului contra Apusului. Împăratul Roman I Lekapenos a ridicat, în 933, la patriarhie, pe fiul său Teofilact, înlăturând pe venerabilul Patriarh Trifon. Pentru ca acţiunea lui să fie canonică, a crezut potrivit să se adreseze Bisericii Romei, rugând pe Papa Ioan al XI-lea să recunoască pe noul patriarh. Papa s-a grăbit să satisfacă dorinţa împăratului. După moartea nevrednicului Teofilact, patriarhii următori n-au voit să se supună Romei, aşa încât dezacordul dintre Roma şi Constantinopol a devenit şi mai pronunţat.

În 1014, împăratul Henric al II-lea al germanilor a venit la Roma, pentru a fi încoronat de papa Benedict al VIII-lea şi a obţinut ca la încoronare să fie adoptat un rit germanic, adică în Liturghie crezul să fie cântat cu Filioque. Ca urmare, din ordinul Patriarhului Serghie al II-lea, numele papei a fost şters din dipticele Bisericii din Constantinopol. Deci încă de la începutul secolului al XI-lea, comuniunea în cele sfinte era efectiv ruptă între cele două „Rome”.

Această stare de puternică tensiune ce se instalase între Apus şi Răsărit (mai ales disputele din Italia de Sud, apoi, pe lângă cele vechi, noile „inovaţii” ale latinilor, dintre care amintim introducerea unor obiceiuri mozaice în creştinism, întrebuinţând azima în locul pâinii dospite la săvârşirea Sfintei Euharistii, şi altele), l-au hotărât pe împăratul Constantin Monomahul să convoace un sinod la Constantinopol.

Dar în secolul al XI-lea, spre deosebire de secolele anterioare, când tensiunile între Roma şi Constantinopol se atenuaseră, situaţia avea această latură tragică, că, din pricina ignoranţei reciproce, Apusul şi Răsăritul pierduseră criteriul ecleziologic comun, ce le permitea altădată să se înţeleagă. Pentru unii, Scaunul Romei era criteriul unic al adevărului, pentru ceilalţi, Duhul Adevărului odihnea asupra întregii Biserici şi se exprima în mod natural pe calea sinodală.

Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea împăratului Constantin Monomahul şi a trimis la începutul lui ianuarie 1054 o delegaţie papală la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert. Nenorocirea a fost că acesta, un om mândru şi încrezut, nu-i putea suferi pe greci – spre exemplu, epitetele injurioase «câine murdar, muşcă-ţi limba» adresate lui Nichita Pectoratul, stareţul Mănăstirii Studion, care scrisese câteva scrisori împotriva latinilor, arată îndestul ura lui faţă de greci; chiar cercetătorii şi istoricii catolici se miră cum de a putut papa trimite în delegaţie la Constantinopol nişte soli atât de aroganţi, violenţi şi mândri.

Împăratul i-a primit cu onoruri, ceea ce a mărit şi mai mult orgoliul delegaţilor. Humbert şi ceilalţi au fost găzduiţi la Mănăstirea Studion din Constantinopol. Patriarhul Mihail Cerularie, ştiind că nu se poate aştepta la nimic bun din partea delegaţilor latini, le-a comunicat că toate chestiunile şi neînţelegerile bisericeşti vor fi discutate în sinod (totodată, el punea şi la îndoială autenticitatea scrisorilor oficiale ale delegaţilor, deoarece papa era în acel moment prizonier al normanzilor, şi nu putea, se pare, să semneze scrisori oficiale).

În faţa reticenţelor Patriarhiei bizantine, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a pus pe Sfânta Masă din Biserica Sfânta Sofia, prin care se aduceau grecilor acuzaţiile cele mai grave, învinuirea cea mai absurdă fiind aceea că grecii ar fi scos (!) din Simbolul Credinţei învăţătura că «Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul» – Filioque – când oricine ştie că Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele ecumenice vorbesc lămurit numai de purcederea dintr-un singur izvor, din Dumnezeu-Tatăl, iar nu din două izvoare, din Tatăl şi din Fiul.

Din faptul că au adus învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar că delegaţii papali nu veniseră la Constantinopol să trateze frăţeşte într-un sinod, ci să impună. În fond învinuirile aduse erau simple pretexte, căci, dincolo de diferenţele dogmatice, rituale şi disciplinar-canonice, dincolo de răceala sufletească, dincolo de patimile politice şi slăbiciunile omeneşti, adevăratul motiv al dezbinării religioase din 16 iulie 1054 îl constituie concepţia ecleziologică greşită a catolicilor despre primatul papal, prin care episcopul de Roma se situează deasupra tuturor episcopilor şi credincioşilor, această concepţie fiind susţinută cu tărie în continuare de către papă.

Patriarhul Constantinopolului convocând sinodul, acesta a anatematizat la 24 iulie pe cardinalul Humbert, delegaţia romană, pe papa Leon al IX-lea şi Biserica romană.

Este drept, cum spun mulţi cercetători, că contemporanii n-au socotit atât de grave evenimentele din 1054, ci că abia mai târziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, când cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a au jefuit şi pângărit Bizanţul, despărţirea creată s-a adâncit tot mai mult.

În secolele XIII-XV, sub presiunea crescândă a islamului, care ameninţa din ce în ce mai mult Imperiul Bizantin, s-au făcut unele încercări de unire între Constantinopol şi Roma, deoarece papa impunea, ca primă condiţie pentru a se primi un ajutor militar din Apus, unirea cu Roma.

Astfel, cea mai importantă încercare a avut loc la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, din 1438-1439, unde răsăritenii au fost nevoiţi să accepte cele „patru puncte florentine” (1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Săvârşirea Sfintei Împărtăşanii se face şi cu pâine nedospită (azimă); 3. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, «Filioque»; 4. Purgatoriul – în afară de rai şi iad, mai există un loc curăţitor). Dar, deşi din cauza presiunilor politice, majoritatea participanţilor au semnat un act de unire, Biserica Ortodoxă nu 1-a recunoscut niciodată.

Aşadar, toate încercările de unire între Apus şi Răsărit au fost şi sunt sortite eşecului, câtă vreme nu se va reveni în Apus la tradiţia Sfinţilor Părinţi. Căci, în ceea ce priveşte primatul papal, critica antiromană nu se referă la Apostolul Petru însuşi şi la poziţia sa personală în grupul celor doisprezece şi în Biserica primară, ci la natura succesiunii sale. De ce Biserica Romană ar fi putut poseda privilegiul exclusiv al acestei succesiuni, atunci când Noul Testament nu dădea nicio informaţie despre sacerdoţiul lui Petru la Roma? Oare Antiohia şi mai ales Ierusalimul, unde Petru, conform cărţii Faptelor Apostolilor, a jucat un rol de prim plan, nu ar fi avut mai mult decât Roma dreptul de a se numi „Scaunul lui Petru”?

Desigur, bizantinii recunoşteau Romei un primat onorific, dar acest primat nu avea, ca unică origine, faptul morţii lui Petru la Roma, ci un ansamblu de factori, între care cei mai importanţi erau aceia că Roma era o Biserică „foarte mare, foarte veche şi cunoscută de toţi”, după expresia Sfântului Irineu din Lyon; că în ea se păstrau mormintele a doi apostoli „corifei”, Petru şi Pavel şi, mai ales, faptul că era capitala Imperiului Roman: faimosul canon 28 al Sinodului IV ecumenic din Calcedon insista tocmai asupra acestui din urmă punct.

În alţi termeni, primatul roman nu era un privilegiu exclusiv şi divin, o putere pe care episcopul Romei o posedă în virtutea unei porunci exprese a lui Dumnezeu, ci o autoritate formală, recunoscută de Biserică prin sinoade.

Fără îndoială că papa nu putea, în aceste condiţii, să se bucure de un privilegiu de infailibilitate; dacă prezenţa sa sau cea a trimişilor săi era considerată necesară pentru ca un sinod să fie „ecumenic”, adică să fie cu adevărat reprezentativ pentru episcopatul întregului imperiu – prezenţa altor mari Biserici era de altfel considerată ca la fel de necesară – opinia sa nu era niciodată socotită ca adevărată de la sine.

Bisericile Răsăritului puteau trăi veacuri la rând în afara comuniunii romane, fără să se îngrijoreze prea mult de această situaţie, iar al VI-lea Sinod ecumenic nu a avut nicio reţinere în a condamna memoria papei Honorius pentru susţinerea pe care acesta o acordase ereziei monotelite.

Pentru bizantini, nu se putea pune problema de a considera cuvintele lui Hristos, adresate lui Petru – Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18); Paşte oile Mele (Ioan 21, 15-17) etc. – ca putându-se raporta doar la episcopii Romei şi numai la ei. Interpretarea romană nu poate fi întâlnită, într-adevăr, în niciun comentariu patristic al Sfintei Scripturi, Sfinţii Părinţii văzând în aceste cuvinte mai ales recunoaşterea de către Hristos a credinţei în Iisus, Fiul lui Dumnezeu, mărturisită pe drumul Cezareei. Petru este piatra Bisericii în măsura în care el mărturiseşte această credinţă. Iar toţi cei ce-l au ca model pe Petru şi mărturisirea sa sunt şi ei moştenitori ai făgăduinţei: pe ei, pe credincioşi, este clădită Biserica.

Această interpretare generală, pe care o întâlnim la Sfinţii Părinţi, primeşte totuşi o corecţie ecleziologică în literatura patristică: episcopii – toţi episcopii – sunt într-adevăr investiţi cu un dar special al învăţăturii. Însăşi funcţia lor constă în a proclama adevărata credinţă. Ei sunt deci ex officio succesorii lui Petru. Această concepţie, pe care o găsim exprimată cu claritate de Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea) şi pe care o regăsim de-a lungul întregii istorii a tradiţiei Bisericii, a fost reluată de teologii bizantini.

Deci, în conflictul ce opunea Apusul şi Răsăritul, era în cauză o profundă divergenţă ecleziologică. Această divergenţă privea natura puterii în Biserică şi, în fond, natura Bisericii înseşi.

Pentru Răsărit, Biserica este, înainte de toate, o comunitate în care Dumnezeu este prezent sacramental; Sfintele Taine sunt modalitatea prin care sunt comemorate moartea şi Învierea Domnului şi prin care a doua Sa venire este anunţată şi anticipată. Or, plenitudinea acestei realităţi – deci, totodată, plenitudinea adevărului şi a slujirii – este prezentă în fiecare Biserică locală, în fiecare comunitate creştină reunită în jurul mesei euharistice şi având în fruntea sa un episcop, succesor al lui Petru şi al celorlalţi apostoli.

Într-adevăr, un episcop nu este succesorul unui singur apostol şi are puţină importanţă faptul că Biserica sa a fost întemeiată de Ioan, Pavel sau Petru sau că are o origine mai recentă şi mai modestă. Funcţia pe care o ocupă presupune că învăţătura sa este conformă propovăduirii comune a apostolilor cărora Petru le era purtător de cuvânt, că el ocupă la masa euharistică însuşi locul Domnului, că este, după cum scria în secolul I Sfântul Ignatie al Antiohiei, „icoană a Domnului” în comunitatea pe care o conduce. Aceste sarcini episcopale sunt esenţialmente aceleaşi la Ierusalim, la Constantinopol sau la Bucureşti, iar Dumnezeu nu ar putea acorda unei Biserici privilegii aparte, pentru că El le dăruieşte tuturor plenitudinea.

Bisericile locale nu sunt totuşi comunităţi izolate unele de altele; ele sunt unite prin identitatea lor de credinţă şi mărturisire. Această identitate se manifestă mai cu seamă cu ocazia sfinţirilor episcopale ce necesită reunirea mai multor episcopi. Pentru a face mai eficace mărturia Bisericilor, pentru a rezolva problemele comune, sinoadele locale s-au reunit periodic începând cu secolul al III-lea şi, treptat, s-a stabilit între Biserici o „ordine” de fapt.

Această „ordine” ce comporta un primat onorific – cel al Romei, apoi cel al Constantinopolului – şi primate locale (mitropoliţi, azi conducători ai Bisericilor „autocefale”) este totuşi susceptibilă de modificări; ea nu este de esenţă ontologică, nu încalcă identitatea fundamentală a Bisericilor locale şi este supusă formal mărturisirii unanime a unei unice credinţe ortodoxe. Altfel spus, un primat eretic va pierde în mod necesar orice drept al primatului.

Se vede astfel unde se afla rădăcina însăşi a schismei dintre Răsărit şi Apus. În Apus, papalitatea, la capătul unei lungi evoluţii de-a lungul timpului, pretinde, conform hotărârilor din 1870, o infailibilitate doctrinară şi, în acelaşi timp, o jurisdicţie „imediată” asupra credincioşilor. Episcopul Romei susţine deci că este criteriul vizibil al adevărului şi conducător unic al Bisericii universale, fără ca totuşi să posede puteri sacramentale diferite de cele ale altor episcopi.

În Biserica Ortodoxă, nicio putere de drept divin nu ar putea exista în afara şi deasupra comunităţii euharistice locale constituită de ceea ce numim azi o „dieceză”. Ierarhia episcopilor şi relaţiile dintre ei sunt reglate de canoane şi nu au un caracter absolut. Nu există deci niciun criteriu vizibil al adevărului, în afara consensului Bisericilor, care îşi găseşte cea mai naturală expresie în sinodul ecumenic. Totuşi, chiar acest sinod – am văzut aceasta mai sus – nu are o autoritate de la sine, în afara şi deasupra Bisericilor locale, şi nu este decât expresia şi mărturia acordului comun. O adunare formal „ecumenică” poate chiar să fie respinsă de Biserică (exemple: Efes 449, Florenţa 1439). Permanenţa adevărului în Biserică este deci un fapt de ordin supranatural, asemănător în toate privinţele realităţii Sfintelor Taine. Eficacitatea sa este accesibilă experienţei religioase, însă nu examenului raţional, şi nu ar putea fi supusă normelor de drept.

Unitatea Bisericii este, înainte de toate, o unitate în credinţă şi nu o unitate de administraţie; într-adevăr, unitatea administrativă nu poate fi decât expresia unei comune fidelităţi faţă de adevăr. Dacă unitatea de credinţă ar fi putut fi determinată de un organism vizibil şi permanent, controversele dogmatice ale primelor secole, sinoadele şi luptele Părinţilor nu ar fi avut niciun sens. Încă şi azi, orice realipire la Biserică a comunităţilor separate de ea presupune, în mod unic şi inevitabil, acordul lor asupra credinţei.

Între Roma şi Ortodoxie, orice viitor dialog va trebui, deci, în mod necesar, să fie purtat asupra rolului pe care îl acordă încă ecleziologia romană Bisericii locale şi episcopatului.

După Conciliul Vatican I, papa este judecătorul ultim în materie doctrinară şi, pe de altă parte, exercită o jurisdicţie „imediată” asupra tuturor catolicilor. Iar după Conciliul Vatican II – în ciuda speranţelor care erau cu privire la acest conciliu şi cu toate că afirmaţiei categorice din 1870 i se aduce o oarecare corectivă (aducând o definiţie a episcopatului care, în unele privinţe, coincide cu principiile ecleziologiei ortodoxe) – papa Paul al VI-lea a subordonat colegialitatea episcopală autorităţii primatului papal, ceea ce nu se întâmplase la Conciliul I Vatican, zicând că „Colegiul sau corpul episcopal – se subliniază în acea hotărâre de la Conciliul II – nu are autoritate decât numai împreună cu pontiful roman, succesorul lui Petru, iar puterea primatului acestuia rămâne întreagă asupra tuturor, fie păstori, fie credincioşi”.

Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000.

Vedeţi şi:

Vechi erezii

Biserica Catolică învaţă greşit următoarele puncte doctrinare mai importante

Uniaţia

Noi erezii şi secte. Baptiştii.

Noi erezii şi secte. Adventiştii.

Martorii lui Iehova

 Penticostalii

Nazarenii sau Pocăiţii

Evangheliştii

Secerătorii. Inochentiştii. Tudoriştii.

Teosofii

Spiritiştii


[1] Acest capitol s-a întocmit de redacţia editurii, folosindu-se sursele: John Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Bucureşti, 1996; I.B.U. vol. I; I.B.R. voi. II şi III, de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu; Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, ediţia a H-a, 1994; Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 3, Episcopia Romanului, 1996.

[2]Papa devenise din 754-755 şi şef de stat. Regele francilor, Pepin cel Scurt, care fusese chemat de papă in ajutorul său, îi dăruieşte acestuia din urmă teritoriul cucerit de la longobarzi, în Italia centrală, sub denumirea de „Patrimonium Sancti Petri”. Creându-şi astfel un stat terestru, papa se emancipează de sub puterea politică a Bizanţului, ba mai mult, face concurenţă Imperiului Bizantin, în calitatea lui de şef al unui stat numit Republica Romanorum.

Pentru susţinerea şi justificarea creării unui stat papal terestru, papii s-au bazat pe două documente neautentice:

1. Donatio Constantini, prin care pretindeau că împăratul Constanti cel Mare ar fi donat Papei Silvestru I, Italia şi cetăţile ei, drept recompensă pentru că l-ar fi vindecat de lepră prin baia botezului. Actul a fost dovedit neautentic în secolul al XV-lea de către canonicul Laurenţiu Valla din Florenţa, deoarece se ştie, după istoricul Eusebiu de Cezareea, că împăratul Constantin cel Mare s-a botezat pe patul de moarte, cu câteva zile înainte de moartea sa, survenită la 22 mai 337, lângă Nicomidia;

2. Decretaliile pseudo-isidoriene, o colecţie de canoane şi decrete, în parte autentice, în parte falsificate şi în parte imaginate, atribuite pe nedrept lui Isidor de Sevifia (+ 636).Aceste decretalii au folosit papei şi pentru susţinerea supremaţiei papale.

 

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX, Misionarism (Misiologie), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Părintele Cleopa Ilie: Călăuză în Credinţa Ortodoxă. Marea schismă.

  1. Pingback: Parintele Ilie Cleopa | albastru de...

  2. Pingback: Parintele Ilie Cleopa despre MAREA SCHISMA de la 1054 – drumul spre erezie al Romei | Saccsiv - Weblog

  3. Pingback: Parintele Ilie Cleopa despre MAREA SCHISMA de la 1054 – drumul spre erezie al Romei | Saccsiv - Weblog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s