Părintele Cleopa Ilie: Uniaţia

corabia_ortodoxa

Călăuză în Credinţa Ortodoxă.

Capitolul 2

Uniaţia

 Uniaţia este o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându-se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma, în vederea latinizării ulterioare a creştinilor uniţi.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special de ordinul iezuit şi de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.

Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice – reprezentată, în special, prin iezuiţi – şi a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie.

A apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca şi toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă. Până în acest moment, naţiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, saşii şi secuii, românii având statutul de toleraţi. Noua stăpânire habsburgică, pentru a-şi consolida dominaţia, a început o luptă pentru a slăbi puterea calvinilor şi a întări confesiunea catolică, care – între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană – era cea mai slabă. Astfel, s-au decis să sporească numărul catolicilor, aducându-i pe românii ortodocşi sub influenţa Scaunului papal.

La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea  român (preoţi şi protopopi) mai multe avantaje materiale.

Mitropolitul Atanasie, deşi ezita în legătură cu unirea, fiind chemat la Viena şi constrâns, a cedat presiunilor iezuite şi ale curţii de acolo, în frunte cu împăratul Leopold I, şi a semnat actul de unire cu Roma. Iezuiţii au venit şi cu un text falsificat de ei, în care se spunea că mitropolitul Atanasie şi protopopii români au acceptat patru puncte de cedare: a) papa este capul întregii Biserici; b) folosirea azimei la săvârşirea „missei”; c) introducerea adaosului Filioque în simbolul credinţei; d) dogma purgatoriului.

După semnarea actului de unire cu Roma, mitropolitul Atanasie a fost din nou hirotonit ca preot, apoi episcop, de cardinalul catolic Kollonich şi de episcopii catolici din Gyor (Raab) şi Nitra, fiind apoi supus mitropolitului catolic de Esztergom (Strigoniu). I-a fost dat un salariu anual de 4000 de florini, titlul de consilier imperial precum şi un lanţ de aur împodobit cu cruce şi cu portretul împăratului, pentru – ziceau ei – „meritele sale înalte şi speciale…, pentru învăţătura şi erudiţia lui, pentru viaţa lui exemplară şi pentru celelalte virtuţi ale sale”, deşi la venirea în Viena, pentru a-l putea şantaja ca să fie de acord să primească unirea, i-au adus tot felul de acuze privind viaţa lui particulară.

I s-a impus şi un teolog iezuit pe lângă el, fără ştirea căruia nu putea face nimic, acesta cenzurându-i orice acţiune şi dictându-i ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. I s-a interzis corespondenţa cu Ţările Române, iar dreptul de a numi pe episcopii uniţi s-a dat împăratului.

Aproape toţi românii au protestat energic: „Noi, părinte, papistaşi morţi, iar vii nu vom fi…, gata suntem sângele să ni se verse, decât legea părinţilor noştri să pierdem”, ziceau credincioşii din Şcheii Braşovului într-un protest adresat lui Atanasie. La fel, credincioşii din Călata spuneau: „Noi, tot satul, legea şi religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru”. Şi la fel a fost în tot poporul ortodox.

Patriarhul de la Constantinopol, Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au anatematizat pe Atanasie în şedinţa sinodală din 5 august 1701. Atanasie a încercat să revină la Biserica Ortodoxă în anul 1711 – şi se poate spune că aproape o jumătate de an a încetat practic unirea cu Roma – dar apoi a cedat din nou presiunilor catolice.

În această unire, nu a fost la mijloc nicio inspiraţie dumnezeiască sau vreo chemare „de Sus”, cum pretindeau iezuiţii, ci numai dorinţa de obţinere a unor avantaje pentru români, după cum se vede şi din cuvintele episcopului unit Inochentie Micu, care zicea: „Eu şi clerul meu ne-am unit sub condiţia de a obţine acele beneficii şi foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice”.

De altfel, şi un răspuns al Curţii de la Viena vorbeşte de nesinceritatea unirii cu Roma a românilor: „Pe faţă, în adunări şi în convorbiri particulare, popii înşişi sau preoţii înşişi declară adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire şi pentru lepădare de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de judecata domnilor de pământ, de servicii şi de contribuţii; se vede aceasta şi din faptul că, în realitate, se servesc toţi de cărţi schismatice (ortodoxe, n.n.), din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în chip făţiş că Sfântul Duh purcede de la Fiul şi nu adaugă nici în Simbolul niceean Filioque; …absolut nici unul dintre popi nu învaţă şi nu instruieşte poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai când se iveşte vreo cauză, vreun litigiu, vreo contribuţie proprie de ordin lumesc, se refugiază toţi la imunitatea unirii, ca la o ancoră sacră”.

După unirea cu Roma, a început o perioadă neagră de prigonire a ortodocşilor şi de către catolici, şi de către unii din episcopii uniţi, sprijiniţi de trupele imperiale: biserici furate de la ortodocşi şi date uniţilor – deşi uniţii erau numai câţiva faţă de marea masă a ortodocşilor – amenzi, arestări, bătăi, ucideri.

În timpul luptelor pentru păstrarea credinţei ortodoxe, au pătimit şi Sfinţii Martiri şi Mărturisitori, ieromonahii Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea Miclăuş din Sălişte, canonizaţi în 1992 de Biserica Ortodoxă ca sfinţi.

Dar nu numai ei, ci a pătimit întregul popor românesc, dând multe jertfe pe altarul dreptei credinţe, acestea culminând cu distrugerea a 150 de biserici, mănăstiri şi schituri (cele de lemn fiind arse, cele de piatră fiind dărâmate cu tunurile) de către generalul Bukow, trimis de către împărăteasa Maria Tereza, pentru a sprijini uniatismul. În felul acesta, a încetat practic viaţa monahală din Transilvania.

Între presiunile la care erau supuşi românii a fost, de exemplu, reglementarea pentru cei ce voiau să treacă la Ortodoxie, fie uniţi[1], fie catolici. Această reglementare dispunea ca aceia care doreau să părăsească confesiunea catolică sau unită, să facă o catehizare de şase săptămβni în învăţătura catolică (sau unită), plătind câte un zlot pe zi celor care-i catehizau (!).

Dar în ciuda tuturor opreliştilor, care practic făceau imposibilă întoarcerea românilor uniţi la Ortodoxie, s-a pornit totuşi o puternică mişcare de revenire în Ţara Haţegului, deci tocmai acolo unde parohiile au fost trecute forţat la unire, în 1761. Episcopul unit Grigore Maior a fost nevoit să ceară sprijinul guvernului şi al autorităţilor militare pentru întoarcerea poporului la uniaţie.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Ţara Făgăraşului, unde vicarul Ignatie Darabant a avut nevoie de sprijinul armatei habsburgice, pentru stăvilirea mişcării de întoarcere la Ortodoxie.

Peste puţin timp, la 20 august 1782, împăratul Iosif II a dat aşa numita Patentă de unire, prin care dispunea ca fiecare Biserică să rămână cu credincioşii pe care îi avea şi să nu se mai facă prozelitism. De fapt, măsura a fost luată numai împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu putea primi credincioşi uniţi. În schimb, Biserica Unită a continuat şi în viitor acţiunea prozelitistă, folosindu-se de sprijinul permanent al autorităţilor de stat.

La 1798, s-a încercat o refacere a Bisericii Ortodoxe, făcându-se un memoriu iniţiat de oameni de seamă ortodocşi şi uniţi. Memoriul lor a ajuns la episcopul catolic Batthyani Ignacz din Alba Iulia, la guvernatorul Transilvaniei Banffi şi la împărat, care, în 1800, a dispus clasarea dosarului, ţinând seama de propunerea celui din urmă, că dezbinarea românilor este de folos statului, care poate să-i stăpânească mai uşor.

Până spre sfβrşitul secolului XVIII, cărţile de cult (Liturghierul, Molitfelnicul, Evanghelia, Apostolul, Penticostarul, Octoihul, Triodul, Mineiele, Ceaslovul, Psaltirea…) tipărite de uniţi, păstrau în întregime rânduielile liturgice ortodoxe. Sub episcopul Ioan Bob (instalat în 1784), s-a început tipărirea cărţilor de slujbă şi de învăţătură cu un conţinut catolicizant. Tot el a introdus cele mai multe numiri catolicizante în Biserica Unită din Transilvania.

De pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prigoana uniţilor susţinuţi de autorităţile catolice asupra ortodocşilor s-a atenuat, ortodocşii şi uniţii militând pentru ca naţiunea română să-şi obţină drepturile ei. Episcopii Vasile Moga de la Sibiu şi Ioan Lemeni de la Blaj au înaintat împreună mai multe memorii către autorităţile de stat, prin care cereau drepturi naţionale şi sociale pe seama păstoriţilor lor. În hotărârile Adunării Naţionale Româneşti de la Blaj, din 3/15 mai 1848, se preconiza o singură Biserică românească (deci desfiinţarea celei unite) şi reactivarea vechii Mitropolii a Transilvaniei. Însă episcopii uniţi Ioan Lemeni de la Blaj şi Vasile Erdelyi de la Oradea s-au opus şi, cu sprijinul catolicilor şi al Curţii de la Viena, au oprit procesul de refacere a unităţii ortodoxe.

În anii următori, s-au făcut trei încercări pentru deplina catolicizare a Bisericii Unite din Transilvania şi pentru totala ei supunere papei şi Congregaţiei „De Propaganda Fide”. Astfel, trei concilii ţinute tainic, în anii 1872, 1882 şi 1900, la Blaj, au încercat o totală catolicizare a doctrinei, cultului şi organizării Bisericii Unite.

Din mărturisirile de credinţă ale acestor trei concilii, constatăm că ele primeau întreaga învăţătură a Bisericii Catolice, inclusiv hotărârile Conciliului de la Trident (1543-1563), ale Conciliului I Vatican (1869-1870), de asemenea şi infailibilitatea papei etc. Mărturisirea Conciliului din 1900 se încheia prin cuvintele: „Mai încolo, primesc şi mărturisesc toate celelalte câte le primeşte şi le mărturiseşte Sfânta Biserică a Romei…, peste acestea, promit şi jur ascultare adevărată pontificelui roman, următorului fericitului Petru, principele apostolilor şi vicarul lui Iisus Hristos”.

Deci cele trei «Concilii provinciale» au introdus dogme noi, catolice, în Biserica românească Unită din Transilvania. Supunând-o cu totul Scaunului papal, ea şi-a pierdut şi puţina independenţă care i-a mai rămas, grăbind procesul de încorporare a ei în Biserica Romano-Catolică.

Mulţi intelectuali uniţi au luat o atitudine energică împotriva hotărârilor adoptate de aceste «Concilii», care au avut loc fără ştirea clerului şi a credincioşilor uniţi. De pildă, profesorul Nicolae Densuşianu, cel care a descoperit „manifestul de unire” din 1698, califica sinoadele de la 1872, 1882 şi 1900, într-o broşură tipărită la Braşov, ca „adevărate adunări secrete pentru schimbarea religiunei strămoşeşti a poporului român din Mitropolia Alba Iuliei”. El constata că, sub Atanasie Anghel, nu s-a primit nicio dogmă catolică, pe când acum „se primiră toate dogmele catolice, toată credinţa catolică, declară pe papa de suprem cap ierarhic cu puteri absolute şi infailibil în Mitropolia de Alba Iulia. Episcopul Atanasie fusese silit de grelele împrejurări de atunci şi el făcuse o unire cu Roma în sens naţional. Mitropolitul Vancea însă, fără să fie constrâns de evenimente politice ori de altă natură, făcu o unire exclusiv în sens catolic şi în contra voinţei poporului român”. În acest fel, conchidea Densuşianu, „unirea cea adevărată, catolică, cu Biserica Romei nu o făcu episcopul Atanasie, ci mitropolitul Vancea”.

Dar această catolicizare forţată şi-a însuşit-o numai o parte a clerului, îndeosebi teologii cu studii în instituţiile de învăţământ catolic (Budapesta, Viena, Roma) şi unii intelectuali înstrăinaţi de neamul şi credinţa strămoşească. Poporul român unit şi-a păstrat însă vechea sa tradiţie ortodoxă, fără să ştie nimic de hotărârile secrete ale vlădicilor şi ale celorlalţi teologi.

În secolul XIX şi până în anul 1918, existase o conlucrare între clerul şi credincioşii ortodocşi şi uniţi, pentru slujirea intereselor poporului român, ei luptând împreună în momentele cele mai importante din viaţa poporului român (la revoluţia din 1848, în anii 1892-1894 şi la Marea Unire din 1918). Mulţi doreau ca, în 1918, odată cu unitatea statală, să se înfăptuiască şi unitatea bisericească.

Din nefericire, au fost şi cazuri în care Mitropolia Blajului, ca şi episcopiile ei sufragane şi politicienii greco-catolici au încercat în felurite chipuri să împiedice mişcarea de revenire la Biserica străbună.

Apoi, prin Concordatul dintre statul român şi Vatican, semnat în 1927, Biserica românească Greco-Catolică (Unită), care era considerată până atunci, chiar de Scaunul papal, ca o Biserică autonomă, cu caracter naţional românesc (recunoscută şi de art. 22 din Constituţia din 1923), devenea un simplu „rit” al Bisericii Catolice, astfel că îşi pierdea caracterul naţional şi autonomia. Episcopii uniţi erau numiţi acum de Vatican, încălcându-se vechiul drept tradiţional şi canonic al Arhiepiscopiei Blajului de a propune trei candidaţi, din care autoritatea de stat să numească pe unul.

Totuşi, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, s-au manifestat mai multe tendinţe de revenire a uniţilor la Biserica Ortodoxă. Mişcarea de reîntoarcere la sânul Bisericii Ortodoxe era puternică în rândul credincioşilor, căci zeci de sate, în frunte cu preoţii lor, au revenit la Biserica strămoşească; şi, pe lângă aceste treceri în masă, au fost mii de treceri individuale.

La 27 februarie 1939, a avut loc o mare adunare la Alba Iulia, cu aproximativ 50.000 de participanţi, în frunte cu Mitropoliţii Nicolae Bălan de la Sibiu şi Alexandru Nicolescu de la Blaj, în cadrul căreia s-a semnat un act privind unirea celor două Biserici româneşti şi s-a hotărât să se înceapă tratativele în vederea reunificării; din nefericire, înţelegerea încheiată atunci nu s-a putut transpune în faptă, căci, în curând, a izbucnit al doilea război mondial.

Mişcarea de revenire a clerului şi a credincioşilor s-a intensificat după al doilea război mondial. În 1948, Mitropolitul Nicolae Bălan, la cuvântarea rostită la Blaj cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Marea Adunare de la Blaj din Câmpia Libertăţii, a adresat chemări credincioşilor uniţi „de a se întoarce acasă”. Ca urmare a acestei stări de spirit, 36 de protopopi şi preoţi, delegaţi de 430 de colegi de-ai lor, au ţinut o consfătuire la Cluj, hotărând revenirea la Biserica strămoşească şi ruperea legăturilor cu Biserica Romei.

La 21 octombrie 1948, la Catedrala Încoronării din Alba Iulia, s-a întrunit o mare Adunare Naţională bisericească, în prezenţa Patriarhului Justinian şi a întregului Sinod, prin care s-a consfinţit desfiinţarea Bisericii Unite şi reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

Credincioşilor uniţi nu le-a fost greu să revină la Biserica mamă, Biserica Ortodoxă, pentru că ei nu respectau practic cele impuse de catolici.

Dar o parte a clerului şi numeroşi intelectuali n-au aderat la această reîntregire. Desfiinţându-se eparhiile unite în toamna aceluiaşi an, preoţii respectivi s-au angajat în diferite slujbe de stat, iar credincioşii nereveniţi au preferat să se roage în biserici romano-catolice.

 

Greşelile „uniţilor” sunt următoarele:

a) Consideră pe papă drept cap al Bisericii lui Hristos.

Este o mare greşeală şi străin de adevăr să-l recunoşti pe papă drept cap al Bisericii, căci singurul Cap al Bisericii este Hristos, iar noi suntem mădularele Trupului Său, care este Biserica cea una, adevărată, sobornicească şi apostolească, căci Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus (I Tim. 2, 5).

Iar de vreun vicar al lui Hristos, noi nu ştim, căci Hristos nu ne-a părăsit, ci este cu noi în veacul veacului. Şi nici Sfinţii Părinţi de vreun vicar al lui Hristos n-au ştiut, nici toţi patriarhii şi nici chiar Sfântul Apostol Petru, care se ia de catolici drept mărturie, n-au ştiut de una ca aceasta, ci soborniceşte totdeauna au povăţuit Biserica, Duhul Sfânt stându-le într-ajutor. Chiar Sfântul Petru, cum arată Faptele Apostolilor, cu smerenie s-a plecat cuvintelor celor insuflate de Dumnezeu ale Sfântului Apostol Pavel, când acesta i-a stat împotrivă pentru cei netăiaţi împrejur (Gal. 2, 11-21).

Iar dacă stăruie să se cheme că este fără de greşeală, noi nu primim una ca aceasta, fiindcă numai Unul Dumnezeu nu poate greşi; şi, prin darul Lui, la fel şi Biserica, cea una, călătoreşte fără de greşeală, căci Duhul Sfânt o povăţuieşte pe ea.

Şi nu se poate nici a-l recunoaşte pe papă drept întâistătător şi a avea comuniune cu el, chiar dacă ai păstra în toate celelalte dreapta credinţă, căci nu te poţi împărtăşi cu cel ce cugetă, face şi învaţă cele potrivnice dreptei credinţe;

b) Sfânta Împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită – azimă – ca evreii;

c) Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque).

În această privinţă, Cuviosul Paisie de la Neamţ spune următoarele: „…Pentru că este cugetarea catolicilor pentru Unul Dumnezeu în Treime, rea, nedreaptă şi potrivnică Sfintei Scripturi şi, întru aceasta, este deopotrivă cu Arie şi cu toţi ceilalţi eretici. Şi dacă cineva mărturiseşte astfel precum că „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul”, pentru acela nu este nădejde de mântuire, chiar dacă ar îndeplini toate poruncile lui Hristos, chiar dacă încă şi pe morţi i-ar învia, pentru că defăimează cu rea slavă Duhul Sfânt şi două pricini socoteşte a fi în Dumnezeire, una a Tatălui şi alta a Fiului”[2];

d) În afară de rai şi iad, mai există un loc curăţitor, numit purgatoriu.

„Purgatoriu nu este. Catolicii zic că între rai şi iad ar fi un foc curăţitor, unde merge sufletul câteva sute de ani şi se curăţă acolo, apoi trece în rai. Nu există aşa ceva. Noi avem Evanghelia Judecăţii, pe care o au şi ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două – raiul şi iadul. Mântuitorul, când va sta pe Scaunul slavei Sale şi va aduna toate popoarele de la zidirea lumii, să le judece, îi va despărţi pe dânşii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune pe drepţi de-a dreapta Sa şi pe păcătoşi de-a stânga Sa… Şi vor merge păcătoşii în munca veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică.

Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două: munca veşnică sau viaţa veşnică”[3]. Pe lângă aceste patru puncte, reamintim că la trei sinoade tainice, de la sfârşitul secolului XIX, s-a hotărât primirea întregii învăţături catolice.

Având în vedere toate aceste lucruri, se vede că uniaţia este o catolicizare lentă şi o mişcare subversivă, făcută cu scop politic, pentru a aduce pe ortodocşi sub ascultarea Romei.

 

Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000.

 Vedeţi şi:

Vechi erezii

Marea schismă

Biserica Catolică învaţă greşit următoarele puncte doctrinare mai importante

Noi erezii şi secte. Baptiştii.

Noi erezii şi secte. Adventiştii.

Martorii lui Iehova

Penticostalii

Nazarenii sau Pocăiţii

Evangheliştii

Secerătorii. Inochentiştii. Tudoriştii.

Teosofii

Spiritiştii


[1] Mulţi dintre cei ce trecuseră la uniaţie, de bună voie sau siliţi, cât şi cei din satele ce fuseseră declarate în mod arbitrar unite, voiau să se întoarcă la Ortodoxie.

[2]Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. I, Editura „Tipografia Centrală”, Chişinău, 1998, p. 67.

[3]Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 3, 1996, p. 63.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX, Misionarism (Misiologie), TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Părintele Cleopa Ilie: Uniaţia

  1. Pingback: Parintele Ilie Cleopa | albastru de...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s