Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (1)

Casiana
Învățătură despre iubirea în Hristos
Prolog

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sfântul Nicolae Velimirovici

Într-o zi de primăvară din preajma Paştelui, sosiră la Mănăstirea Mileşeva trei trăsuri venind de la Saraievo. Călătorii, toţi sârbi, erau oameni de vază din Saraievo şi făcuseră acest drum, mânaţi de unul şi acelaşi ţel. În timpul primului război mondial, ei făcuseră următoarea făgăduinţă: dacă sârbii aveau să-i înfrângă pe austrieci, or să vină să se închine la mormântul Sfântului Sava, aflat în această mănăstire, pentru a mulţumi lui Dumnezeu.

Toţi aceşti oameni scăpaseră din captivitate mulţumită pătrunderii armatei sârbe în oraş; se numărau printre cei scăpaţi cu viaţă, câteva mii – în timp ce fraţii întru credinţă, ortodocşii din Bosnia, pieriseră în chinuri, îndurând martiriul pentru ţara şi pentru credinţa lor.

Erau doisprezece cu totul, dintre care patru femei. Aici însă, am să-i pomenesc numai pe trei dintre dânşii, pe cei mai cunoscuţi. Unul era Pavel din Saraievo, fiul vestitului Ioan din Saraievo, negustorul de stofe şi mătase; un altul, Petru Sumrak, medic bătrân, tot din acest oraş şi, în sfârşit, Marko Knez, filantrop şi om politic.

Drumul fusese lung şi obositor; trebuiră să facă două popasuri de noapte ca să se odihnească şi sosiră la Mileşeva după trei zile de mers.

În cea de-a doua zi a călătoriei, pe seară, ajunseră în cantonul Priboi, se îndreptară către Mănăstirea Bania, aflată în vecinătate, pentru a înnopta acolo. Mănăstirea aceasta este o ctitorie din veacul al treisprezecelea, a regelui Serbiei, Uroş. Se închinară, se spălară la izvorul făcător de minuni, apoi, plini de voie bună, prinseră să înnoade firul convorbirii pe care o întrerupseseră mai devreme. Cei trei pe care i-am numit se aflau împreună la aceeaşi masă. Pavel din Saraievo spuse:

– Domnilor, mai înainte de a ajunge la Mănăstirea Mileşeva, trebuie să vă dezvălui o taină. Făcând acest drum, avem cu toţii acelaşi gând: să împlinim legământul pe care l-am făcut în acest război cumplit, să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru că suntem liberi. Eu însă, pe lângă aceasta, mai am încă o datorie, cu care m-a însărcinat răposatul meu părinte.

Toată lumea din Saraievo a auzit de monahia Casiana; i se mai spunea şi „Iulana Cocoşata”. Tatăl meu (care fusese foarte apropiat de tatăl Iulanei) mi-a încredinţat un înscris în care este vorba despre dânsa.

Înainte să moară, tata mi-a cerut ca, îndată ce se va putea, să merg la mănăstirea Mileşeva și, acolo, să pun acest manuscris cap la cap cu un altul, întocmit de părintele Calistrat, duhovnicul familiei noastre. Şi, pentru că e încă prea devreme pentru a merge la culcare, să vă citesc, cu voia dumneavoastră, manuscrisul pe care mi l-a încredinţat tata.

– Da, citeşte-ni-l! încuviinţară ceilalţi într-un glas.

Pavel scoase atunci, din sacul său de călătorie, nişte foi îngălbenite de vreme şi începu să citească. Pe prima pagină, sta scris:

„Însemnări despre fiica răposatului meu prieten din tinereţe, Nichifor Milici, vechi proprietar din Saraievo, şi despre marele părinte duhovnicesc Calistrat, stareţul mănăstirii Mileşeva. Opresc cu străşnicie a se da pe faţă acestea înainte de moartea mea sau înainte de sfârşitul ocupaţiei austriece din Bosnia, sfârşit care nădăjduiesc că va sosi cu ajutorul lui Dumnezeu, cât mai curând. Las acest testament fiului meu Pavel sau moştenitorilor săi”.

Citind acest înscris, Pavel se opri pentru a ne da câteva lămuriri.

– Trebuie să ştiţi, domnilor, că tatăl meu nu era lipsit de talent literar. Publicase în revista „Pagini din Bosnia” o mulţime de poezii şi de articole. El şi Nichifor Milici erau prieteni nedespărţiţi. Iar cât despre părintele Calistrat, acesta venea în casa noastră ori de câte ori se afla în Saraievo. Din păcate, nu mi-l amintesc prea limpede, căci eram foarte mic pe atunci; ţin minte că îi sărutam mâna şi că el mă mângâia şi mă binecuvânta. Pe Iula cea cocoşată, nu mi-o amintesc pe când era în lume, în schimb, o ţin bine minte pe monahia Casiana. A tras la noi în cele trei rânduri când a venit la Saraievo.

Şi acum, ascultaţi mai departe cele istorisite de tata.

Iula Gheboasa

Privighetoarea îşi isprăvise cântarea-i de noapte întru slava Ziditorului; în Răsărit, se înălţa soarele. Soarele uriaş, soarele-idol al închipuinţelor păgâne, se înfăţişa şi el acum, ca o tipsie mare, de aramă, din cele făurite de meşterii căldărari pe la iarmaroace, să ducă mai departe, în felul lui, lauda cea duhovicească.

Soare al lui Dumnezeu, soare strălucitor, să nu crezi că tu eşti cel care-i deşteaptă pe locuitorii din Saraievo! Mai harnic decât tine, părintele Calistrat e treaz şi stă dinaintea icoanei Mântuitorului, făcându-şi pravila sfintei Împărtăşanii. Nici n-a terminat bine, că cineva îi şi bate în uşă.

După obiceiul mănăstiresc, părintele aşteaptă să audă rostindu-se, cum e datina în astfel de împrejurări „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, ca să răspundă la rândul lui „Amin”. Dar, cum cel aflat dincolo de uşă bătea mai departe fără să spună nimic, întrebă:

– Cine-i acolo?

– Eu sunt părinte, deschide-mi! rosti un glas de femeie.

Părintele Calistrat îşi făcu semnul crucii şi deschise uşa. Dinainte-i, stătea o făptură mică de stat şi cocoşată; era o fată tânără, în straie bogate, cu o năframă pestriţă pe cap. Dar ceea ce sărea în ochi mai întâi de toate era cocoaşa. Părea că fata e cea purtată de cocoaşă şi nu dimpotrivă.

– Iartă-mă, părinte, că vin să te supăr aşa de dimineaţă. Nevoia m-a adus.

Se apropie, sărută cu gândul aiurea mâna părintelui, apoi spuse mai departe:

– Astăzi, după liturghie, trebuie să cununi pe cineva, nu-i aşa?

– Aşa este, răspunse părintele. Am fost chemat să cunun nişte tineri pe care încă nu-i cunosc.

Fata scoase de sub veşminte un pistol şi strigă:

– Am venit să-ţi spun: cu pistolul ăsta, am să-l ucid pe mire în faţa altarului, după cununie. Da! Iula cea urâtă, Iula cocoşată va face asta, chiar de-ar fi să piară de această armă. Pentru că mirele a fost logodnicul meu, iar el astăzi se căsătoreşte cu alta.

– Dar, fata mea, începu părintele Calistrat… E o biserică aceea! Cununia a fost hotărâtă, vestirile făcute în văzul tuturor, după rânduială, de trei ori. N-am auzit să fie vreo oprelişte la această căsătorie. De ce nu ţi-ai făcut întâmpinarea când preotul a întrebat în biserică: „Se împotriveşte cineva acestei căsătorii?”

– Degeaba m-aş fi împotrivit, răspunse ea cu mânie. Doi bărbaţi au rupt până acum legământul făcut mie şi toată împotrivirea mi-a fost în zadar. Acum, iată-l şi pe al treilea: de astă dată, nu mai pun împotrivă lacrimi de femeie, ci pistolul pe care-l vezi!

Ochii îi străluceau ca ai unei leoaice.

Stareţul din Mileşeva se găsi deodată în faţa unei situaţii neobişnuite, greu de dezlegat. Îşi adună puterile şi spuse:

– Aşază-te, copilă dragă. Stai aici, pe canapeaua asta; povesteşte-mi ce-i cu tine.

Tânăra se aşeză iute, cu nelinişte și începu să povestească.

– Părinte, istoria mea e lungă însă am să o înfăţişez pe scurt. Tatăl şi mama mea au murit şi mi-au lăsat mie întreaga moştenire: turme, păduri, case felurite, negoţuri şi bani. Dar, la ce bun, când sunt cea mai slută de pe faţa lumii? Mai mult semăn cu o cămilă decât cu o făptură omenească.

Copila suspină, dar urmă, stăpânindu-şi lacrimile:

– M-am împăcat cu soarta-mi amară, hotărând să nu mă mărit niciodată, chiar de mi-ar fi cerut careva mâna. Iată însă că apare un bărbat, un monstru mai bine zis; lucrase în negustoria tatălui meu şi fusese dat afară, fiindcă era beţiv; îmi făcea curte; nu era zi să nu-mi laude, pasămite, frumuseţea: ce faţă de înger! Ce ochi, precum cerul! Ce mânuşiţe gingaşe şi albe ca zăpada! Ce minunăţie de păr! Şi o tot ţinea aşa, cu linguşelile-i neroade.

Bătrânul se uită, atunci abia, pe furiş, la faţa fetei şi în sinea lui îşi spuse că nefericitul acela nu minţea cu nimic. Cocoaşa însă rupea vraja.

– Ştiam bine că toate nu-s decât minciuni. Dar îmi plăceau; cui nu-i plac minciuni din astea? Sunt singură, n-am pe nimeni pe lume. Şi aşa, când m-a cerut în căsătorie, am spus da. Începând din acea clipă, avea de la mine bani, oricâţi voia. Îi dădeam și când îmi cerea, şi când nu-mi cerea. Într-o zi, a dispărut din Saraievo, fără un cuvânt. Am aflat târziu că s-a căsătorit în Austria, cu o femeie divorţată.

Al doilea a fost un student în medicină, de pe la gurile Kotorului. Pe acesta, l-am întreţinut până ce şi-a terminat studiile. I-am ajutat din banii mei până şi pe părinţii lui, erau oameni săraci. La isprăvirea şcolii, am hotărât să ne căsătorim la vestita mănăstire din Savina. Am venit la biserică, în ziua hărăzită cununiei, împreună cu doica mea, care mă crescuse de mică şi pe care o iubeam ca pe o mamă. Am venit; el însă, nu! Fugise cu o noapte înainte, nu se ştie unde.

– În mănăstirea noastră nu s-a pomenit una ca asta! strigă bătrânul călugăr; şi izbucnind în hohote de plâns, îşi ascunse faţa în mâini.

– Trei zile am plâns în poala doicii mele, am plâns până ce s-a vărsat şi ultima picătură de lacrimă din inima mea.

… Când Pavel ajunse să citească acest episod al studentului în medicină, doctorul Sumrak îşi prinse capul în mâini şi începu a plânge. Toţi ceilalţi puseră înduioşarea lui pe seama unei inimi simţitoare…

– Te grăbeşti, părinte? întrebă fata.

– Nicidecum, mai avem încă două ceasuri până la liturghie, răspunse părintele Calistrat.

– Mulţumesc. Am să sfârşesc îndată. După aceste două dezamăgiri, am început să urăsc bărbaţii, socotindu-i pe toţi nişte prefăcuţi și nişte vicleni. Am făgăduit, de faţă fiind doica mea, că nu mă voi mai gândi niciodată la căsătorie.

Din nefericire însă, am căzut într-o a treia ispită. Cel de-al treilea pretendent fu un vecin bogat. Copilăriserăm împreună, merseserăm împreună la şcoala parohială. Îl cunoşteam ca pe un cal breaz. Dar cine nu-l cunoştea în Saraievo?! Ce-i drept, îi plăcea mai mult tovărăşia turcilor decât a sârbilor. Se şi legase, de altminteri, frate cu Ismail, fiul mezinului din Bey. Petreceau împreună, bând şi jucând cărţi. Pe ei nu-i unea nici Crucea, nici Semiluna, ci cafeneaua şi vânătoarea. Iar eu, părinte, m-am împotrivit cu străşnicie cererii sale în căsătorie. Îmi dădeam seama că nu mă iubeşte. Dar, în pofida a toate, eram îndrăgostită nebuneşte. Într-o zi, pierzând la cărţi, a venit la mine cerându-mi să-i dau lui una din prăvăliile mele. I-am dat-o fără să stau pe gânduri. A vândut-o şi şi-a plătit datoria. Oarbă cum eram, i-aş fi dat tot avutul meu. În cele din urmă, ne-am logodit. Iar acum, se căsătoreşte alta! Cunună-i, părinte! Dar îţi spun că nu-şi va scoate viu pirostiile de pe cap! Am să-l ucid chiar în biserică, pentru ca să tremure întreg Saraievo şi să se înspăimânte toţi amăgitorii, toţi cei care caută să înşele femei. Dar şi pentru ca Dumnezeul vostru să fie mai cuminte, să nu mai învenineze lumea izvodind hoţi şi mincinoşi.

– Fata mea, strigă părintele Calistrat, huleşti! Cu ce-i vinovat Dumnezeu aici?

– Nu! Nu mai cred că Dumnezeu este bun. Credeam odinioară, credeam din tot sufletul. Mă rugam. Cântam în corul bisericii. Dar răutatea oamenilor m-a îndepărtat şi de Dumnezeu şi de Biserică. Astăzi, voi fi eu Dumnezeul care face dreptate. Și am să curăţ lăcaşul Lui de sângele necurat al celui care şi-a călcat în picioare cuvântul dat. Singură am să-mi fac dreptate, am să fac dreptate pentru mine, Iula cea gheboasă şi pentru toate gheboasele de a căror nenorocire se folosesc bărbaţii.

– Nu mai huli! strigă părintele. Dumnezeul dreptăţii există şi bine făceai înainte crezând aşa cum au crezut şi strămoşii tăi, până ce te-ai lăsat amăgită de oameni îndrăciţi. Există Dumnezeu, dar există şi vrăjmaşul Său, satana. Iar Dumnezeu i-a făcut pe oameni liberi, i-a lăsat să aleagă între El şi vrăjmaşul Lui. Dumnezeu este bun, Dumnezeu nu greşeşte, chiar dacă logodnicii tăi au căzut în jugul diavolului şi chiar dacă tu ai primit cu uşurătate tovărăşia lor şi te-ai lăsat prinsă în plasă. Astăzi, în zi de Duminică, în ziua Domnului, căieşte-te pentru hulele tale, căieşte-te în faţa mea, care sunt slujitorul lui Dumnezeu!

– Nu mă căiesc! Nu mă răzgândesc! Astăzi eu voi fi Dumnezeu şi voi fi deasupra vieţii acestui ticălos şi deasupra vieţii mele! Iartă-mă părinte că te-am supărat.

Se înclină şi ieşi.

Calistrat scrise în grabă un răvaş şi îl trimise celor doi care urmau să se căsătorească, dându-le de ştire că în acea zi nu putea să-i cunune.
Iula însă nu ştia nimic despre acest lucru.

Episcopul Nicolae Velimirovici, Casiana. Învățătură despre iubirea în Hristos, Editura Ileana, 1999, pp. 21-33.

sursa imaginii: Sfinti si icoane

Vedeți și:

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (2) – Părintele Calistrat

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (3) – Fapte

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (4) – Casiana

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (5) – Între zidurile mănăstirii

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (6) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (1)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (7) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (2)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (8) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (3)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (9) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (4)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (10) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (5)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (11) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (6)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (12) – Dezvăluirea. Epilog.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), CUVÂNT ORTODOX, Sfinti, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s