Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (8)

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sfântul Nicolae Velimirovici

O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (3)

30

Ascultă, fiică, aceste cuvinte despre nespusa îndrăzneală a iubirii: din iubire, Fiul omului se smereşte, învaţă, îngrijeşte, hrăneşte, adapă, îndreaptă şi cârmuieşte, dă bucurie, îndură chinuri, iartă şi moare: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Când slujeşte, slujeşte cu bucurie, când este jertfit se jertfeşte de bunăvoie; fără să-i pese de Sine, ci privind necontenit spre sărbătoarea iubirii cereşti veşnice, spre celelalte două feţe ale Sfintei Treimi. Este uşor pentru cine are iubirea. Nil Sinaitul spune: „De îndată ce dobândeşti sfânta iubire, totul îţi este uşor de făcut, uşor de îndurat. Iar fără dragoste nu este nici odihnă, ci totul îţi este plin de trudă şi cu neputinţă”.

31

Iubirea este bucurie. Preţul ei este jertfa. Iubirea este viaţă, iar preţul vieţii este iubirea.

32

Iubitorii de bogăţii, de putere şi de glorie caută mereu alţi şi alţi oameni, ca să-şi îndestuleze aşa-zisa lor, nesocotita lor iubire. Aceştia sunt mereu gata să sacrifice iubirii lor, totul – totul, în afară de ei înşişi. Singurul lucru de care se tem e să fie în slujba altora, să se jertfească ei pentru alţii. Prinţii acestei lumi şi căpeteniile oamenilor au trimis la moarte legiuni întregi, numai ca să-şi câştige ei glorie şi avuţie. Iată lucrarea Satanei, ucigaşul de om. Cu totul alta e lucrarea Domnului nostru, prietenul omului, Care a coborât de pe tronu-I ceresc şi plin de slavă, pentru a arăta, prin slujirea Sa şi prin jertfa de Sine, cât de mare e iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Iubirea lui Hristos e pilda celei mai mari îndrăzneli, în faţa acestei vitejii tremură moartea şi iadul.

33

Să privim acum, fiică, spre zorii omului. Câtă vreme a avut în Sine dragostea de Dumnezeu, Eva era ascultătoare, Îl iubea pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul ei, cu o iubire sfântă. Dragostea pentru Adam şi pentru splendorile Raiului pălea în faţa acestei iubiri. Ce iubea, iubea pentru dragostea lui Dumnezeu, iubea în Dumnezeu. Nu socotea vrednic de iubire nimic ce n-ar fi fost scăldat în lumina Ziditorului. Sufletul ei, îmbrăcat în veşmântul uşor, străveziu, al trupului, era plin de dulceaţa dragostei dumnezeieşti, în iubirea ei pentru Domnul Dumnezeu, putea să se ia la întrecere cu Heruvimii. Nici o dorinţă străină de Dumnezeu nu-şi făcea loc în inima ei, nu-i tulbura cugetul. Trăia şi respira în iubirea lui Dumnezeu şi era fericită. Aşa era mama neamului omenesc, aşa era şi Adam, strămoşul nostru.

34

Adam şi Eva erau dumnezei, mici dumnezei, cum sunt şi îngerii în ceruri. Să nu te sperii de aceste cuvinte, fiica mea; le găseşti adesea în sfintele cărţi al dreptei credinţe. Şi însăşi Sfânta Treime mărturiseşte că Adam şi Eva erau dumnezei: „Să facem om după chipul nostru” (Fac. 1,26). Mai târziu, proorocul David a spus şi mai desluşit: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81,6). Aceste cuvinte au fost rostite şi pecetluite de buzele Mântuitorului lumii: „Dumnezei sunteţi” (Ioan 10,34). Pe acest temei, sfătuieşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Să ne deschidem cu totul în faţa Domnului, ca să-L primim cu totul în noi şi, prin El, să fim dumnezei”. Aşa spun şi mulţi alţi teologi de duh insuflaţi, ai ortodoxiei.

35

Câtă vreme vederea lui Dumnezeu ardea în sufletele lor, Adam şi Eva au fost cu adevărat dumnezei, în măsura în care Domnul le hărăzise să existe din iubirea Lui. În răspunsul Său la întrebarea prostească a saducheilor, Mântuitorul spune: „La Înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mat. 22,30). Ori, îngerii au fost numiţi prin gura Proorocului „dumnezei”: „Dumnezeu a stat în dumnezeiscă adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81,1).

36

Ce fel de dumnezeu ar fi acela, cât ar fi el de mic, care n-ar fi stăpân pe faptele lui? Vezi însă că singur Marele Dumnezeu îşi foloseşte bine libertatea. Satan, un dumnezeu mic, cu libertatea ce-a avut-o, şi-a făcut rău şi sieşi şi altora. Dar tocmai asta au făcut şi strămoşii neamului omenesc! Şi, de cum şi-au pierdut iubirea, duhul lor a şi fi fost lovit de orbenie.

Păcătuind, nu mai eşti liber: dacă Eva ar fi rămas în dragostea lui Dumnezeu ar fi dat naştere, cu Adam împreună, unor prunci „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu” (Ioan 1, 13).

37

Numai o clipă de uşurătate şi Eva, prietena lui Dumnezeu, a şi căzut în capcana strâmbătorului de libertate. Satan, vrăjmaşul lui Dumnezeu, arhanghelul ajuns „tatăl mincinunii, ucigătorul de oameni” (Ioan 8, 44), a înşelat-o, picurându-i în urechi şoaptele lui mincinoase.

I-a spus: „Hai, mâncaţi din rodul pomului oprit! Atunci or să vi se deschidă ochii, o să fiţi ca Dumnezeu. Dumnezeu ştie asta şi tocmai de aceea v-a oprit, ca să nu ajungeţi ca El. E gelos, nu vrea să aibă vreun rival”.

Urechile Evei s-au plecat la aceste vorbe, vederea-i duhovnicească s-a tulburat, cugetul i-a fost cuprins de nedumerire. Şi s-a încrezut în uneltitorul – împotriva lui Dumnezeu! A dat crezare minciunii împotriva adevărului! L-a urmat pe ucigaşul de om – împotriva Iubitorului de om! Şi, de cum s-a încrezut în şarpele cu chip înşelător, în minciuna învăluită, sufletul ei şi-a pierdut armonia, strunele muzicii duhovniceşti din sine s-au rupt, iubirea pentru Ziditorul, pentru Dumnezeul iubirii, s-a stins.

38

Apa tulbure nu poate oglindi un chip. Nici Eva nu-L mai poate vedea pe Dumnezeu în oglinda întunecată a sufletului său. Se uită la pomul cunoştinţei binelui şi răului. Se uită şi în sufletu-i tulbure: nu-L mai vede pe Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat-o singură. Pe Dumnezeu şi pe diavol, nu-i poţi cuprinde în una şi aceeaşi privire! În cine să-şi mai afle Eva un reazem acum? Nu-l mai are decât pe Satana. Nu mai are decât ochi trupeşti. Se uită cu ochii aceştia şi vede: fructul oprit e bun la mâncare, e frumos la vedere, mai dă şi ştiinţă! Vai însă! Dă nu numai cunoştinţa binelui, ci şi a răului. Iar amestecul de bine cu rău dă naştere numai la rău, nu şi la bine.

În locul iubirii, viaţa Evei se umple acum de trei dorinţe: dorinţa trupului, dorinţa de stăpânire şi dorinţa de iscodire. L-a pierdut pe Dumnezeu şi acum caută să se sprijine de lucruri. Lipsa lui Dumnezeu i-a lăsat însă în suflet un gol pe care nu-l poate umple nici cu lumea întreagă, de-ar fi a sa.

39

Odată despărţiţi de iubirea lui Dumnezeu, pe Adam şi pe Eva i-a cuprins frica – tovarăşa nedespărţită a păcatului. S-au văzut goi. Cât rămăseseră în dragostea lui Dumnezeu, Dumnezeu strălucea într-înşii ca în nişte lăcaşuri ale Sale sfinte. Pe din afară, erau înveşmântaţi în lumină, nici nu băgau de seamă că au trup. Înainte de a păcătui, nu-i stingherea faptul că sunt goi, nu se ruşinau. Dar când s-au încuibat în ei cele trei dorinţe, înlocuind iubirea, vederea lor în duh s-a întunecat şi ei au început să-şi vadă trupurile cu ochi trupeşti. Când sufletul se goleşte, când e lipsit de duhovniceasca bucurie, el nu mai poate vedea decât ce-i arată ochii trupeşti.

40

Pomul cunoştinţei purta şi roade ale binelui, şi roade ale răului, amestecate. Cele ale răului îmbiau, cum e felul lor, nu prin dulceaţă, ci prin frumuseţea din afară, prin culorile lor ţipătoare. Stârnită de curiozitate, femeia a luat şi a mâncat mai întâi din fructul răului, apoi dintr-al binelui. De aceea l-a zămislit mai întâi pe Cain cel rău, apoi pe Abel cel bun. Şi după ei, s-au născut mai departe, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, când răi, când buni.

De aici atâtea înfruntări, lupte şi războaie care au umplut istoria omenirii.

Istoria lumii nu este altceva decât un uriaş pom al cunoştinţei binelui şi răului.

41

Fiica mea, sunt unii care iau uşor păcatul Evei. „Ce mare lucru dacă a luat din fructul oprit?” spun ei. Dar spun aşa nu numai ca s-o îndreptăţească pe strămoaşă, ci şi pe ei înşişi, cei înşelaţi de păcat. „Tatăl minciunii” l-a numit mincinos pe Dumnezeu iar Eva l-a crezut! Dar nu-i cumplit lucrul acesta? „N-o să muriţi, aşa cum v-a spus Dumnezeu” i-a strecurat el femeii, „ci, de îndată ce-o să gustaţi din fructul oprit, o să fiţi dumnezei ca El”. Dacă ar fi spus:o să fiţi dumnezei ca mine, ar fi fost mai aproape de starea de fapt a lucrurilor. Femeia a crezut că Dumnezeu minte! A crezut că diavolul spune adevărul! Toată lucrarea aceasta a despărţirii de Dumnezeu şi a apropierii de începătorul minciunii (cu alte cuvinte pierderea iubirii, agonisirea dorinţelor trupeşti) se iscase în sufletul Evei încă înainte ca ea să se apropie de fructul oprit. Sufletul închipuie, trupul îndeplineşte.

42

Odată ce au rămas lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu, singura iubire adevărată, oamenii au început să numească „iubire” toate patimile şi poftele lor. Au numit „iubire” pofta cărnii, nesaţul de avuţii, curiozitatea iscoditoare, unirea trupească, grija de multe, setea de putere şi stăpânire, goana după onoruri. Şi ei numesc „iubire” toate acestea din pricina uneltirilor Satanei, care vrea să-i facă să uite de adevărata iubire, iubirea cerească, singura care nu e înşelătoare. Şi ei sunt asemeni unui prizonier care, închis în celula lui, îşi rupe în bucăţele coltucul de pâine negru şi amar, dând fiecărei fărâmituri numele bunătăţilor de la ospeţele de odinioară, cu care se desfăta pe când era liber. Aşa, amăgindu-se singur, înghite pâinea cumplită a închisorii.

43

Aceste dorinţe fără de număr, vlăstare ale poftei trupeşti, nu vor putea niciodată să ţină locul adevăratei iubiri, nici să-i facă pe oameni fericiţi. Dimpotrivă, sporesc nenorocirea lor, pentru că ceea ce-i ademeneşte de departe, de aproape îi scârbeşte. Roză pare, după floare – după fruct, e mătrăgună. Puzderia de dorinţe fărâmiţează inima omului, iscând lupte lăuntrice, ca şi lupta din afară, între fiii omului.

Acest lucru îl arată în chip minunat Apostolul lui Dumnezeu. Iată ce spune lacov, fratele Domnului: „De unde vin războaiele şi de unde certurile între voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi, ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi… Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri.” (Ioan 4, l-3)

Şi Petru: „Iubiţilor, vă îndemn, ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului” (Petru 2, 11). Şi Pavel: „În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului” (Gal. 5, 6). Aşa ne învaţă ei precum şi multe altele asemenea.

44

Fiica mea, odată cu iubirea, oamenii au pierdut şi conştiinţa adevărului. Căci dragostea şi adevărul sunt de nedespărţit. Şi de aceea, după cum mulţimea de dorinţe a înlocuit iubirea, la fel şi mulţimea ideilor mincinoase a înlocuit adevărul, iar zeii mincinoşi, pe singurul Dumnezeu adevărat. Oricărei dorinţe omeneşti îi răspunde câte o zeitate mincinoasă.

Acest lucru apare limpede în toate mitologiile, mai ales în cea a grecilor, care a fost elaborată în chip amănunţit de către poeţi care au şi răspândit-o, din păcate. Patimile şi poftele omeneşti s-au întins şi asupra zeilor şi oamenii „s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Rom. 1, 2l-22). Ori, nebunia aceasta e mai primejdioasă decât celelalte.

45

Cu cele trei pofte care le-a stârnit în sufletul Evei, ca să scoată de acolo iubirea, duhul cel răul L-a ispitit şi pe Mântuitorul, în pustie. Anume: dorinţa de îndestulare trupească, dorinţa de cunoaştere şi dorinţa de stăpânire. Acestea toate însă, fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu şi a iubirii Sale. Dar Iisus l-a izgonit de la Sine, aşa cum nu a făcut Eva: „Piei, satano” (Mat. 4,10).

46

Iată ce a făcut Fiul lui Dumnezeu pentru oameni, chiar de la începutul lucrării Sale mântuitoare. Iar la sfârşit, Iisus le spune ucenicilor: „Vine stăpănitorul acestei lumi (adică prinţul minciunii şi al tuturor dorinţelor amăgitoare). El nu are nimic în Mine” (Ioan 14,30), nici una din aceste dorinţe ale noastre Între Dumnezeu şi Satan, este o depărtare la fel de mare ca de la iubire la poftele amăgitoare.

Episcopul Nicolae Velimirovici, Casiana. Învățătură despre iubirea în Hristos., Editura Ileana, București, 1999, pp. 81-92.

Vedeți și:

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (1) – Iula Gheboasa

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (2) – Părintele Calistrat

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (3) – Fapte

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (4) – Casiana

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (5) – Între zidurile mănăstirii

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (6) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (1)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (7) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (2)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (9) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (4)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (10) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (5)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (11) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (6)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (12) – Dezvăluirea. Epilog.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), CUVÂNT ORTODOX, Sfinti, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s