Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (10)

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sfântul Nicolae Velimirovici

O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (5)

66

Dragostea de Dumnezeu alungă din suflet orice teamă, fără numai frica de păcat, nu. Dimpotrivă, frica de păcat sporeşte odată cu dragostea. Frica de păcat este tocmai frica de Dumnezeu. Iubitorii de Dumnezeu nu s-au înspăimântat nici de oameni, nici de fiare, nici de lipsuri, nici de moarte. Mai mult, erau bucuroşi să îndure şi ei pentru Cel Care a îndurat atâta suferinţă pentru dânşii, căutând să-I semene cât mai bine Acestuia. Moartea, despărţirea de lumea de aici, ei o priveau ca pe o mai grabnică întâlnire cu Domnul cel Preaiubit.

Iată mărturia Apostolului: „Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (II Cor. 5, 8). Ei ştiau că, părăsind locaşul trupesc, muritor, sufletul va afla aşezământ în ceruri. „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri. De aceea şi suspinăm, în acest trup” (II Cor. 5, l-2).

67

Acelora care Îl urmează, Hristos le dă o pildă de iubire cerească: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui” (Ioan 15, 10). Toate poruncile Mântuitorului se cuprind într-una: Să iubiţi. Celelalte, privind rugăciunea, milostivirea, smerenia, curăţia, răbdarea, jertfa, îndrăzneala, iertarea, trezvia şi bucuria, sunt numai razele iubirii. Aşadar, cine câştigă pe împărăteasa faptelor bune câştigă şi întreg alaiul ei.

68

În cărţile Noului Testament, iubirea stă deasupra tuturor celorlalte virtuţi, ca una ce le cuprinde pe toate.

Cine nu cunoaşte cuvântul Apostolului Pavel despre Dragoste? „Dacă aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă, încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă… Şi acum rămân acestea trei… credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Cor.13, l-7; 13).

69

Când intră dragostea dumnezeiască în inimă, fiica mea, cu ea odată intră totul: înţelepciunea şi puterea, curăţia şi milostivirea, dreptatea şi îndrăzneala, înfrânarea şi chibzuinţă, pacea şi bucuria şi tot lucrul bun. Şi cum să nu fie aşa? „El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Rom. 8, 32).

Întreaga istorie a Bisericii stă mărturie; dragostea lui Hristos face din oamenii cei mai simpli – înţelepţi, din cei slabi, face martiri, din desfrânate, face femei sfinte, pe hrăpăreţi, îi face milostivi, pe împăraţi şi prinţi – slujitori întru Hristos; lupii se fac mieluţi şi mieii – lei. Putereacea minunată a iubirii lui Hristos creşte şi se înmulţeşte tot mereu.

70

Dând oamenilor toată dragostea Sa, Hristos aşteaptă şi de la ei dragostea lor întreagă. Şi de la tine aşteaptă toată dragostea ta, fiică preaiubită. Şi nu numai că nu suferă ca inima cuiva să se împartă între Dumnezeu şi Mamona, ci mai cere şi un lucru ce pare cumva împotriva firii. „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, şi pe femeie, şi pe copii, şi pe fraţi, şi pe surori, şi chiar şi sufletul lui însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14, 26). Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).

Sigur că nu oricine poate să facă asta, ci numai acela care îşi deschide lui Dumnezeu inima. Atotputernicul face atunci aievea cele cu neputinţă. „Iubirea nu are într-adevăr nimic altceva decât pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu este iubirea”, spune Nil Sinaitul.

71

Câtă vreme omul nu ajunge să se scârbească de haina cea veche, nici nu-şi poate dori una nouă. Cum am putea noi să ajungem făptură nouă în Hristos, om nou, fiu al luminii, dacă nu ne urâm sufletul nostru cel păcătos, care, din pricina robirii sale la trup, a ajuns şi el să fie mai mult carne decât duh? Omul cel vechi nu încearcă în faţa lui Dumnezeu decât frică. Frica îi este început, îi este şi sfârşit. Pentru omul cel nou însă, frica este un început, iar sfârşitul este dragostea. Moartea pentru iubirea lui Hristos chezăşuieşte viaţa cea veşnică.

72

Cine se îndepărtează de Hristos a şi căzut în nebunia poftelor trupeşti, care nu se pot număra, nici măsura. Pe cei străluminaţi de dragoste, nu-i stăpânesc dorinţele trupului; nu-i mişcă frumuseţile acestei lumi trecătoare. „Se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (I Cor. 7, 31).

Ei caută spre cele nevăzute, nu spre cele ce se văd. Privirea le e îndreptată dincolo de mormânt, spre Cel Care îi iubeşte şi Care a pregătit pentru dânşii: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (I Cor. 2, 9). Acolo e capătul drumurilor şi al necazurilor noastre. Iar cele de faţă sunt înşelătoare.

73

Nimeni nu poate să aibă dragoste adevărată şi statornică pentru Dumnezeu până ce n-a câştigat iubirea întru Hristos. Iar fără iubirea pentru Hristos nu poate să aibă dragoste nici pentru aproapele său. Spunem iar, spunem mereu, precum s-a mai şi spus: „Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Am putea spune la fel de bine: „Întru iubirea Ta iubim noi”, căci numai şi numai prin iubirea lui Dumnezeu, Care a luat trup în iubirea lui Hristos, putem iubi şi noi cu adevărat şi pe Dumnezeu, şi pe noi înşine, şi pe aproapele nostru; şi chiar şi pe duşmanul nostru.

Pentru că Hristos a murit şi pentru vrăjmaşii noştri, şi, tocmai datorită preţului pe care l-a plătit Hristos pentru răscumpărarea lor, putem să-i iubim, să-i binecuvântăm şi să ne rugăm pentru ei – de dragul lui Hristos, nu al vrăjmaşului. Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu îl iubeşte neapărat şi pe aproapele”. Să adăugăm: Cine nu Îl iubeşte pe Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu Îl iubeşte nici pe Dumnezeu. În Noul Testament, sunt descoperite cele două dogme fundamentale: Sfânta Treime şi întruparea Fiului lui Dumnezeu. Iubirea se întemeiază pe aceste două dogme.

74

Dumnezeu a binecuvântat căsătoria, mai întâi în Rai, apoi la Cana.

În căsătorie, două trupuri fac unul singur. Cele două suflete ajung să fie unul „fără despărţire şi fără amestecare”. Două lăcaşuri ale Duhului Sfânt sub un singur acoperiş! Dar de ce a unit Dumnezeu cele două trupuri? „Pentru că e mai lesne să călătoreşti în doi decât să fii singur”. Căsătoria pune frâu dorinţei impure a trupului, iraţionalitatea este înlocuită printr-un ţel; înmulţindu-se neamul omenesc, se înmulţesc şi cei mântuiţi de jertfa lui Hristos.

Mai mult: căsătoria bărbatului cu femeia, uniţi din dragoste şi binecuvântaţi de Biserică, este simbolul cel mai grăitor al unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică, dintre Hristos şi fiecare suflet creştin, între cei dintâi ucenici ai Mântuitorului, apostoli şi mironosiţe, se aflau şi oameni căsătoriţi, şi necăsătoriţi.

75

Idealul monastic e mai presus de fire, e îngeresc. Fără de număr sunt pildele ce s-au dat despre aceasta. Dar, după însuşi cuvântul Domnului, „nu toţi pricep acestea, ci aceia cărora le este dat” (Matei 19, 11). Şi nu urmează această cale fără să se înfricoşeze şi fără să caute îndărăt decât aceia care au ochii deschişi spre împărăţie şi inima deschisă doar spre dragostea lui Hristos, cei cărora plăcutu-le-a să urce înălţimile duhovniceşti, până la cer, la chemarea harului şi a puterii lui Dumnezeu. „Cine poate înţelege să înţeleagă” (Matei 19, 12). Fericită eşti fiica mea, pentru că ai înţeles ce nu toată lumea înţelege, fericită eşti, pentru că ai ales iubirea întreagă.

76

Dragostea şi slujirea Domnului sunt învederate de apostolul Pavel – apostolul necăsătorit, când spune (fără însă a da o poruncă): „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi şi repetă: Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine” (I Cor. 7, 7-8). Dar, pe cât a lăudat fecioria întru Domnul, pe atât a osândit necăsătoria stăpânită de pofte trupeşti. Iubirea pentru Domnul ia locul tuturor dorinţelor. Dimpotrivă, dorinţele necurate alungă iubirea, proţăpindu-se în locul ei.

77

Călugăria nu este regulă, ci excepţie. O excepţie fără de care Biserica lui Hristos nici nu a existat, nici n-ar putea să existe. Este asemeni acelor verbe neregulate (cum este verbul „a fi”!) fără de care nu se poate cuvânta.

78

Numai cei cu mare dragoste de Hristos au putut duce marea asprime a vieţii călugăreşti în Biserica ortodoxă. Aceştia au ajuns să fie lumina lumii, îngeri pământeşti şi oameni cereşti, legiuiri vii de credinţă şi de curăţie. „Cine iubeşte vorbirea cu Hristos vrea să fie singur”, a spus sfântul Isaac Sirul. Să vorbeşti în singurătate cu iubirea…

79

În vieţile sfinţilor, întâlnim minunate pilde de viaţă feciorelnică a unor soţi care, în bună învoială, trăiau ca nişte fraţi, după proorocia Apostolului Pavel: „Cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea” (I Cor. 7, 29). Biruitorii poftelor trupeşti au învins şarpele ce-o biruise pe Eva în Rai!

80

Noul Testament vorbeşte cât se poate de desluşit despre viaţa în căsătorie. Sfinţii apostoli au sfătuit cu dragoste părintească şi pe soţi, şi pe soţii, şi pe tineri. Supunerea femeii faţă de bărbat este asemeni cu supunerea Bisericii lui Hristos. Iar dragostea bărbatului pentru femeia sa trebuie să fie ca dragostea lui Hristos pentru Biserică, de dragul căreia, El s-a adus jertfă pe Sine Însuşi. Femeia căsătorită „se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui cu înţelepciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tiin 2, 15); „iar cea care trăieşte în desfătări deşi vie, e moartă” (I Tim. 5, 6); cf. I Petru 3, l-8; I Cor. 7, l-l6; Tit 2, l-6; I Cor. 7, 7-8; 32-34. Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii şi să-i asculte. Fără răspundere, nu poate fi unire.

81

Cununia închipuie unirea dintre Hristos şi Biserica Sa cea Sfântă precum şi unirea duhovnicească a lui Hristos cu sufletul fiecărui credincios al Său. Dimpotrivă, necredinţa şi desfrâul închipuie satanismul, trădarea iubirii lui Dumnezeu, sfâşierea unirii cu Domnul. Asta şi vrea Satana, care altceva nu-şi doreşte decât să facă de batjocură şi de prisos iubirea luiDumnezeu între oameni. Urăşte iubirea cerească desăvârşită, îi place necurăţia poftele trupeşti, „ faptele cele fără de roadă ale întunericului” (Efes. 5, 11) cu care-i atrage pe oameni în iad.

82

Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură asemuie adesea întoarcerea de la Dumnezeu şi închinarea la idoli cu adulterul şi cu desfrânarea. Proorocii şi apostolii osândesc cu mare asprime aceste păcate ruşinoase care strică sufletul. Ori îţi înşeli soţia, ori te închini la idoli, cu oricare din aceste fapte, te desparţi de Dumnezeu şi faci voia diavolului. Iubirea nu are nimic de a face cu adulterul şi cu desfrâul, care doar o maimuţăresc.

83

Mai e şi un alt păcat împotriva dragostei, tot atât de grozav ca adulterul şi ca desfrânarea şi chiar mai groaznic decât acestea: este făţărnicia, potrivnicia faţă de Dumnezeu a mai-marilor popoarelor, care pe buze au iubirea de oameni, pe când în inimă le e cuibărit dispreţul. Sub acoperământul legii, fură şi asupresc nesocotind dreptatea, mila şi credinţa. Dumnezeu îi deranjează, Hristos le stă în cale. Şi-n răutatea lor, caută să-i despartă pe oameni de Dumnezeu, iar pe Hristos să-L răstignească.

Aceştia sunt cei mai grozavi vrăjmaşi ai neamului, care prigonesc şi ucid pe adevăraţii lui apărători.

Despre ei vorbea Hristos când le spunea fariseilor, aşezându-i mai prejos de vameşi şi de femeile desfrânate: „Adevărat grăiesc vouă, că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).

Episcopul Nicolae Velimirovici, Casiana. Învățătură despre iubirea în Hristos., Editura Ileana, București, 1999, pp. 105-116.

Vedeți și:

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (1) – Iula Gheboasa

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (2) – Părintele Calistrat

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (3) – Fapte

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (4) – Casiana

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (5) – Între zidurile mănăstirii

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (6) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (1)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (7) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (2)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (8) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (3)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (9) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (4)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (11) – O sută de capete de învățătură despre iubirea în Hristos (6)

Sfântul Nicolae Velimirovici, Casiana (12) – Dezvăluirea. Epilog.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), CUVÂNT ORTODOX, Sfinti, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s