Părintele Nicolae Steinhardt despre Sfânta Cruce

Sfanta CruceCrucea, pentru Hristos, nu-i simplu și degradant instrument de tortură și moarte. E sfânta cruce stropită și sfințită de scumpul și precuratul sânge al Mântuitorului nostru. E altar pe locul sacru al suferinței Nevinovatului, al Răscumărării omenirii și al ruperii zapisului ce apăsa asupra noastră de la Adam încoace. Pe cruce, S-a săvârșit Cel Care, ascultând de porunca Tatălui și pentru mântuirea noastră, S-a deșertat de a Sa dumnezeire și a primit moartea și încă moarte pe cruce. Pe cruce, s-a oficiat o slujbă și o jertfă, și un act de reașezare a omenirii în situația ei de necorupție originară.

Hristos fratele, prietenul, însoțitorul nostru, dar și Cel Ce Și-a aflat sfârșitul pe lemnul blestemat, sub privirile ironice și biruitoare ale unor dușmani neînduplecați, setoși de spectacolul zvărcolirilor bietului trup sortit morții. Cel defăimat, învins, pradă unui obiect neînsuflețit care-și îndeplinește – rece și dur – groaznica-i menire. Și Acesta e Hristos. Pe Acesta să-L trecem cu vederea?

Chenoza crucii e dovada cea mai limpede și mai puternică a totalității și seriozității întrupării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sărac și subjugat, a fost preferată familia modestă a unui teslar (nu a unui nobil, a unui bogătaș, a unui cărturar, a unui preot). Ba mai mult decât atât: spre a da întrupării caracterul ei ireversibil, totalitar, autentic, cinstit, neprecupețit s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, preung, supliciu rușinos și socotit bltemat, infamie supremă: spre a preface întruparea Divinității în acceptarea completă a condiției omenești. Parcă s-a prevăzut cartea lui André Malraux, Condiția umană (acolo unde prizonierii sunt azvârliți de vii în cazanele locomotivelor) și tot șirul de chinuri atroce născocit pe durata eonilor de mintea inventivă a omului, nu mai puțin fertilă și sadică decât a dracilor. Domnul a ținut să cunoască în deplină realitate condiția umană în forma ei cea mai necamuflată, maximală, exasperată. Adevărul adevărat, Capătul nopții. Iar noi să dăm uitării și să trecem neatenți pe lângă acest fapt de iubire de neînchipuit și de părtășie fără seamăn a nesulemenitei noastre incertitudini omenești! Câtă nedreptate, nesimțire, ingratitudine, împietrire, învârtoșare și dispreț ar fi din partea noastră! Cum de ne-am înfrăți cu toți acei care treceau clătinîndu-și bărbile și rânjind sarcastic pe dealul Căpățânii?

Să tăgăduim, să uităm, să ne prefacem neștiutori. Oare nu am deveni ucenicii bătrânilor și cărturarilor care-și râdeau de chinul unui semen (cum socoteau ei) al lor, amestecând fățarnica milă cu năvalnica bucurie și rostind: să Se dea acum jos de pe cruce, ca să vedem și să credem? A nu pomeni crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota e, parcă, tot una cu a minimaliza fapta lui Iisus, a o relega printre alte jalnice amănunte istorice, a voi cu tot dinadinsul să uiți un incident neplăcut. Au mai fost prooroci, învățători, filozofi și doctrinari de seamă care au predicat și au enunțat lucruri frumoase, înălțătoare, minunate. Dar care-i acela care și-a pus la bătaie trupul și s-a dat de bună voie unei morți îndelungate și cumplite? Nici unul nu s-a învoit să moară ”ca un câine”, aidoma eroului lui Kafka. Și tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos să fie refulată în adâncurile conștiinței noastre susceptibile și stăpânite de grija îngropării accidentelor (sau, fie, erorilor) supărătoare pentru chietudinea noastră sufletească? Să eliminăm esența, fapta capitală, neegalabilă, inimaginabilă pentru psihia noastră, mai presus de orice, autocompătimitoare?

Crucea, geometric și simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual și material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească și pământească. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic și cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala – noastră solemnă și derizorie situație de făptură care, deopotrivă, ține de lume și de cer.

De ce, ne putem întreba, a fost aleasă crucea drept mijloc de tortură și omorâre a Fiului lui Dumnezeu? Probabil, pentru că presupune o lungă agonie (de natură a mulțumi ura, invidia și ticăloșia osânditorilor – siliți totuși să iuțească spectacolul, ca să nu-i apuce sâmbăta și nu cumva să se răzgândească dregătorul, motiv pentru care a și fost solicitat Simon din Cirene: ușurează-se patima amăgitorului, numai să-L vedem mort!); apoi, pentru că prezenta un mod de executare rușinos, rezervat, în genere, sclavilor și tâlharilor. Legea veche, socotind spânzurătoarea pe lemn a fi gen de moarte blestemată, iar romanii, o execuție infamantă (Răstigește-L!). Îmi închipui însă că adevărata explicație adâncă, psihanalitică, ne-o dă verticalitatea ei: omul, ființa înduhovnicită, bipedul, singura creatură care pășește mereu vertical e pedepsit prin această însușire a sa chiar: e pedepsit fiind expus ocării, batjocurii, înjosirii; el, ființa cu simțul rușinii, pudoarei și demnității, e despuiat întreg (brâul din jurul coapselor Mântuitorului e o ficțiune picturală), e defăimat și luat în râs tocmai prin ceea ce îl definește și îl deosebește de animale, și îl separă, îl înnobilează. E țintuit (el, ființă superioară, nobilă, activă, slobodă; el, capabil de a privi firmamentul și pe Ziditor față către față) pe un nenorocit și împuțit de lemn și lăsat să moară prin și din însăși verticalitatea sa: organele intră în ptoză, setea devine chin atotstăpânitor, e expus gol privirilor reci, indiferente sau batjocoritoare ale semenilor (nimeni nu ne spun Evangheliile că a procedat ca bunii cetățeni din Coventry când a fost plimbată goală prin orașul lor regina Godiva: și-au întors fețele către zidurile caselor). Omul răstignit e distrus de ceea ce i-a fost podoaba și unicitatea. Nu i se adaugă nimic crucii. Chinul e pur, provine din ce are omul mai propriu, mai vrednic de uimire și tărie. Ce triumf pentru vrăjmaș, cu mâinile nepătate de sânge, absolvit de folosirea vreunui artefact! Pe cruce, omul nu e propriu-zis chinuit: e numai scos din mișcare și din libertte. Caracteristicile acesea ale ființei – coordonatele sale psihifizice – sunt întoarse împotriva sa. Ești vertical? Vertical vei muri, din pricina însăși a verticalității tale. Ești doar fixat, imobilizat, tel quel. În deplina însingurare și intensificare a însușirilor tale primordiale. Batjocura stă nu atât în goliciune și imobilitte, cât în parodierea celor două axe – orizontală și verticală – care descriu starea de trăsătură de unire a coordonatelor universului, prefăcând-o în caricatură de figură centrală a durerii și a derâderii. (Biciuirea, cununa de spini, piroanele sunt, de altfel, superfetatorii și de origine romană: fariseii și cărturarii își pot spăla și ei mâinile: nu-ți facem nimic, te legăm de lemn și te lăsăm să mori).

Scoaterea lemnului crucii din locașurile de cult creștin, evitarea facerii semnului sfintei cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoștință flagrantă, de ipocrizie istorică și de complexă (psiho-patologică) voință de a uita finalitatea vieții pământești a lui Hristos, Care neîncetat și în cele mai diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea să aibă parte.

Un creștinism fără cruce este identic celui propus într-una din cele mai teribile povestiri ale Martorilor Patimilor de Giovnni Papini. (Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor cerând în schimb ștergerea din Evanghelii a episodului Răstignirii.) Prin jertfa Sa pe cruce, S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului. Pentru aceasta I s-a dat puterea de a judeca lumea, fiindcă a cunoscut-o cum nu se poate mai temeinic, mai nemijlocit: prin suferință, prin suferința rezervată celor mai netrebnici dintre oameni. Socrate, omul, a murit înconjurat de discipoli fideli, tratat cu deferență, sorbind din cupa cu otravă nedureroasă, filozofând senin și demn: ca un zeu. Hristos-Dumnezeu Și-a ales partea cu tîlharii și netrebnicii (die Geächteten). A murit părăsit de ai Săi, expus gol, plin de răni, de vânătăi și de sânge, pe un dâmb spurcat, luat în derâdere, provocat, aparent de-a pururi biruit și compromis, exemplificând – vertical și exasperat – condiția umană.

Care nu e numai a Sa. E a noastră, a tuturor. Acoperind-o, ne mințim pe noi înșine, ne trădăm, ne lipsim de lucrul acela prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră. Măreția lui Hristos, spre deosebire de mult onorabilul sfârșit al lui Socrate, este de a fi consimțit să moară ca ultima dintre făpturile Sale, nemângâiat, cunoscător al deznădejdii (și ce ar fi suferința omenească lipsită de simțământul deznădejdii altceva decât o pseudosuferință?), zdreanță omenească prinsă în cuie spre disprețul, ocara și distracția adversarilor Săi (sau a numeroșilor amatori de spectacole tari). Socrate moare ca un zeu, imperturbabil și distins, Hristos, ca răufăcătorul cel mai vulgar. Aceasta e dovada divinității Sale, a integralității și integrității întrupării Sale. Fără de cruce și răstignire, Hristos ar fi fost un mare și nobil propovăduitor; numai prin ele Se mărturisește Fiu al lui Dumnezeu, Fiu al Omului și Izbăvitor.

A ne lepăda de cruce – chiar fără intenții rele și hulitoare – înseamnă a nu înțelege misiunea pământească a lui Hristos, voința Sa de a Se identifica soartei omenești, de a o cunoaște în forma sa ce mai neprefăcută. Ecce homo, vorba aceasta a lui Pilat Îl identifică pe Fiul lui Dumnezeu cu omul și destăinuie omului cât de mare a fost dragostea Ziditorului pentru făptura Sa. Pe cruce, s-au unit dumnezeirea și omenire – indisolubil – și s-a pecetluit îndumnezeirea făpturii. Așezând crucea la loc de cinste în Biserică și în casă, purtând-o sub chip de cruciuliță pe trupul sau pe veșmintele noastre, ne afirmăm, de fapt, con-dumnezeirea, aducem prinos de cunoaștere condiției omenești care nu-i decât vrerea de teandrie.

Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, Capitolul Două evlavii ce nu se cuvine a fi părăsite: cinstirea Crucii și a Maicii Domnului, pp. 268-272.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Părintele Nicolae Steinhardt despre Sfânta Cruce

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s