Ieromonah Filoteu: Smerita noastră mărturie personală. Mărturia Sfințior.

Crestinul în fata lumii de astaziCu harul lui Dumnezeu și din nesfârșita-I milă, ne-am născut din părinți credincioși, creștini, care ne-au crescut creștinește. Le datorăm o mare recunoștință și lor, și dascălilor noștri, că nu ne-au lăsat neluminați.

Nu ne-au lăsat să flămânzim duhovnicește și să murim fără Hristos, doar din presupunerea că vom alege noi singuri, mai târziu, când vom crește, ce credință vom dori. Au cunoscut că aceasta ar fi însemnat să ne lase pe drumul înșelător al îndoielii, al necredinței, al diavolului.

Ne-au botezat și ne-au îndrumat de mici copii spre Biserică. Le suntem recunoscători, că nu ne-au făcut precum ”liberalii” care, dacă nu dintr-un curat și declarat ateism, atunci dintr-o criminală indiferență, lasă nebotezați copiii lui Dumnezeu.

Și mai îndrăznesc mulți dintre aceștia să spună că trebuie respectată libertatea copiilor și că nu trebuie forțați, dar îi duc la doctor de atâtea ori fără să îi mai întrebe.

Se îngrijescc, prin toate cele, de sănătatea trupească a lor, în timp ce desconsideră cu totul creșterea și vigoarea sufletească a copiilor, care vin cu o aplecare specială spre taina vieții și spre legătura și apropierea de Hristos, Dumnezeul-om.

Le mulțumim din adâncul inimilor noastre cucernicilor noștri părinți, dascăli și călăuzitori ai noștri către Hristos și Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să le răsplătească duhovnicește aici, pe pământ, și să-i mântuiască, și să-i primească în Împărăția Lui.

Însă nu suntem creștini numai pentru că am fost crescuți într-un mediu creștin și pentru că de mici am mers la Biserică, ne-am împărtășit și am învățat ”lucrurile lui Dumnezeu”.

Toate acestea au fost daruri mari și neprețuite ale lui Dumnezeu pentru viața noastră, bunătate a Lui, de care nu suntem vrednici.

Cu toate acestea, am devenit creștini, deoarece, cu harul lui Dumnezeu, am căutat, am citit, ne-am și îndoit cu bună intenție, am întrebat, am crezut, ne-am ostenit, ne-am informat și, în final, ne-am liniștit.

Am trăit și am trecut prin greutățile și controversele adolescenței, prin problemele tinereții, ale neputinței omenești de a dobândi cu ușurință ”nebunia” legii dumnezeiești. Dar harul lui Dumnezeu ne-a odihnit.

Astfel, am devenit, suntem și vom rămâne, cu ajutorul lui Dumnezeu, creștini.

Am învățat despre celelalte religii, despre toate teoriile și sistemele filozofice și ideologice și ne-am interesat de unele dintre ele în decursul timpului. Am urmat unele curente și mentalități mai vechi sau mai noi însă nimic nu ne-a odihnit cu adevărat.

Am rămas creștini, înainte de toate, fiindcă am fost încredințați dintr-o experiență personală. Prin participarea noastră personală la taina cea mare și de negrăit a Dumnezeului Celui Viu, a Mântuitorului Hristos, am aflat cât de mică și lipsită de valoare este măsura noastră.

Însă am crezut și în mod logic, căci credința noastră în Hristos este singura care a fost descoperită oamenilor de Însuși Dumnezeu și nu creație sau născocire omenească.

În definitiv, numai Hristos, Iisus (atestat istoric) din Nazaret, începătorul credinței noastre Și Singurul adevărat Dumnezeu, „a despicat istoria…

Cine a îndrăznit vreodată să pătrundă în cele mai intime legături ale omului și să spună: «cel ce iubește pe tatăl său sau pe mama sa, sau pe copii mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine»?

Cine a îndrăznit a pretinde să fie iubit de către oameni mai mut decât însăși viața lor? Nimeni, niciunde. Numai Unul Dumnezeu putea facea aceasta.

Cine a îndrăznit vreodată a zice: «Eu sunt adevărul» și «Eu sunt viața»? și nu S-a limitat la a spune acestea, ci a și întărit cuvintele cu mulțime de minuni: a făcut orbii să vadă; paraliticii, să meargă; a hrănit cu doi pești și cinci pâini cinci mii de bărbați, în afară de femei și copii; a poruncit stihiilor naturii și acestea L-au ascultat; a înviat morții, ca pe Lazăr, care deja începuse să miroase…”

Dar, mai adânc și mai duhovnicește, ne liniștesc cele la care face referire preacuviosul meu părinte:

”Există un Dumnezeu, Părintele, Atotțiitorul, Creatorul. Acest Dumnezeu este întreit în Persoane, deoființă: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Tatăl Îl naște veșnic pe Fiul. Fiul Se naște veșnic din Tatăl. Duhul Sfânt purcede din Tarăl. Fiul, din iubire pentru oameni, Se întrupează. Primește întreaga fire omenească. Astfel, are deplin două firi: cea dumnezeiască și cea omenească, unite într-o singură Persoană, Iisus Hristos. Precum mărturisim în Dumnezeu trei Persoane și o singură fire, așa și în Iisus Hristos, mărturisim două firi, dar o singură Persoană: Iisus Hristos.

Iisus Hristos este Dumnezeul-om. Acesta este singurul lucru nou sub soare. Dacă nu ar fi și Dumnezeu, și om, nu ar putea să ne mântuiască.

După căderea lui Adam, firea omenească moștenește moartea veșnică, se desparte de Dumnezeu. Hristos, ca Dumnezeu, Se întrupează din Preasfânta Fecioară și Își asumă cazuta, despărțita de Dumnezeu fire omenească, și o ridică, o învie și o unește cu Dumnezeu. Așa o mântuiește.

Suntem mântuiți, nu pentru că am urma în mod simplu poruncile și învățăturile predate de Hristos, ci pentru că suntem uniți cu El; astfel, stricata, căzuta, depărtata fire omenească primește viață, este unită din nou cu Dumnezeu, devine nemuritoare și și îndumnezeită.

Aceasta este, în puține cuvinte, taina mântuirii noastre…” .

Învățătura morală a lui Hristos este fără asemănare mai înaltă decât a tuturor celorlalte religii. Religia creștină este singura religie a iubirii. Nici o altă religire sau ideologie nu are o așa de înaltă concepție despre rostul vieții omului, decât cea arătată de Hristos: unirea ei cu Dumnezeu, îndumnezeirea omului prin har.

Hristos nu a vorbit despre o simplă îmbunătățire a condiției umane, ci despre o nouă viață și despre participarea ei la viața dumnezeiască. Ne-a dat o grăitoare pildă a vieții celei dumnezeiești, pildă a desăvârșirii morale, și ne-a mântuit prin moartea și învierea Sa.

După Sfinții Părinți, ”Cuvântul lui Dumnezeu… S-a întrupat, pentru ca pe noi să ne îndumnezeiască” .

Măreția deplină și superioritatea credinței noastre față de toate celelalte religii și teorii filozofice rezidă în faptul că Hristos nu-l mântuiește pe om în mod simplu, ca un inițiator al unei noi morale, al unui nou model etic. Hristos, ca Dumnezeu-om, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, ne-a dat putința de a deveni mădulare ale Sfântului Său Trup, ale Bisericii Lui și, astfel, să putem participa la dumnezeiasca Lui prefacere și Înviere, să împlinim menirea vieții noastre, unirea noastră cu Dumnezeu.

Suntem creștin ortodocși, deoarece am gustat din adevărul credinței noastre ortodoxe, a singurei credințe drepte în Hristos, a credinței Apostolilor, Mucenicilor, Cuvioșilor, a Sfinților Părinți.

Nu ne lăudăm cu propria noastră virtute. Nu ne lăudăm cu sfințenia noastră personală. Ne lăudăm însă, în Domnul, prin credința noastră, credința cea adevărată a Dumnezeului Celui Adevărat.

Ne știm săraci în trăire, dar ținem în mâinile noastre cele nevrednice și de nimic și păzim, ca pe ochii din cap, neprețuita noastră comoară: preaînalta credință a lui Hristos, pe care ne-a predat-o Însuși Domnul prin ucenicii Săi, fără nici o schimbare.

De fapt, singură credința adevărată ortodoxă în Hristos se păstrează neatinsă, neschimbată, fără nici o adăugire sau lipsă, din vremurile primare ale Bisericii, din perioada Sfinților Apostoli și a celor șapte sinoade ecumenice.

Aceasta este și condiția rămânerii harului lui Dumnezeu asupra creștinilor.

Precum a zis și Hristos cu nemincinoasa-I gură: ”Deci, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici și va învăța așa pe oameni foarte mic se va chema în împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor” (Matei 5, 19).

Nu suntem creduli sau naivi. Am cercetat, ne-am sfătuit, am întrebat despre alte credințe, despre alte filozofii, despre celelalte ”doctrine” creștine, dar nu am găsit răspunsul care să ne liniștească.

Dimpotrivă, am văzut punctele lor neputincioase și slabe. Am aflat de complicatele, dar și găunoasele lor sisteme precum și de neclarele lor teorii cu care-i amețesc pe oameni. Dintre toate acestea, pe unele le-am înțeles ca fiind întunecate, de altele, am râs ca de niște povești pentru copii. Însă acestea sunt prea ușor primite și crezute de omul contemporan. Acestea îl rătăcesc și-l chinuie pe omul de astăzi, cu sufletul atât de însetat după dumnezeiescul și curatul izvor al Adevărului.

Și am concluzionat:

Nimic nu ne-a mulțumit, nimic nu a explicat omul în întregul lui, adâncul ființei lui, nimic nu ne-a liniștit, decât credința noastră ortodoxă în Hristos.

Și iarăși n-am găsit nimic, nici un semn, nici un aspect care să ne pună vreo clipă pe gânduri, să ne trezească vreo îndoială în, cu harul lui Dumnezeu, neclintita noastră credință în unicitatea adevărului Bisericii Ortodoxe, singura Biserică a lui Hristos.

Toate cele dinlăuntrul sfintei noastre credințe mărturisesc, în sufletul creștinului ortodox, despre unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, cea ortodoxă: nesfârșita bogăție a dumnezeiescului cult, viața de rugăciune și viața mistică, comuniunea Sfinților, toate experiențele adevărate ale binecuvântatei lupte duhovnicești duse pentru curățirea noastră și pentru unirea noastră cu Dumnezeu.

Biserica este locul arătării Sfintei Treimi, al manifestării deplinătății harului și al darurilor adevărate ale Duhului. Acolo, toate sunt ”bune foarte”, de vreme ce ”pe toate, bine le-au rânduit dumnezeieștii Părinți”, fiind lucrate și îndrumate de puterea înțelepciunii lui Dumnezeu; toate ”alcătuiesc în suflet cunoștința”, ne dăruiesc ”marea taină a cucerniciei”. Cucernicie adevărată. Nu închipuită, după părerea fiecăruia, ci, cucernicia Bisericii.

Murind în fiecare zi ceva din omul cel vechi în lupta noastră cea bună, din minunare în minunare și, din uimire în uimire, devenim creștini ortodocși. Chiar și când ne ducem crucea noastră personală, chiar și când tragem după noi patimi și neputințe omenești.

Mărturisim că suntem pe deplin nevrednici să trăim în acest sfânt loc al lui Dumnezeu. Nu îndrăznim să ne gândim la aceasta, nu încercăm să o descriem, căci ne este peste putință.

Doar strigăm cu inima frântă în rugăciune: ”Doamne, iartă-mă, nevrednic fiind de atenția Ta, de astfel de binecuvântare, de Împărăția Ta. Tu îngăduie-mă, preschimbă-mi încet-încet urâciunea chipului, dar nu mă înlătura dintre fiii Tăi”.

Ne dăm seama că nu suntem creștini pentru a petrece bine în această viață. Bucuria creștinului nu izvorăște din lipsa ispitelor și a necazurilor, ci din participarea la trupul lui Hristos, când duce cu răbdare și credință crucea lui Hristos.

Lupta pentru curățirea de patimi este dureroasă, până la moarte. Hristos nu ne-a promis o viață fără durere. Chiar și noi, smeriții, o gustăm și o mărturisim: cel ce alege să-L urmeze cu adevărat pe Hristos va suferi durere: crucea – înainte de toate, străduință de a îndepărta patimile și neputințele sale; crucea – nevoința de a se înstrăina de cugetul lumesc al veacului acesta; crucea – în sfârșit, de la însuși diavolul și de la slujitorii acestuia.

Însă, cu crucea lui Hristos și cu ajutorul Său, se îndulcește durerea. Iese omul din puroiul egoismului și se bucură de sănătate sufletească; respiră, împreună cu cele ale timpului, și oxigenul dumnezeieștii vieți, al dumnezeieștilor slujbe… Pregustă viața cea fără de moarte.

Altfel, cât valorează o viață fără multă străduință și fără mari bucurii? Fără nevoință, dar și fără vrednicie?

Ne refuzăm o viață fără vlagă, fără bucurie, ternă, lipsită de scop și de frumusețea dumnezeiască. O viață fără Dumnezeu, însoțită de durerea care epuizează, de chinul nemângâiat, de suspine negrăite. Ne dorim durerea care se preschimbă în nespusă bucurie cerească. Cerem osteneala care odihnește, nevoința care liniștește deplin.

Astfel, cu harul lui Dumnezeu și cu îndrumarea Bisericii, noi, creștinii ortodocși, ducem lupta cea sfântă. Ne strunim pe noi înșine împotriva omului cel vechi din noi, care dorește mereu cele trupești – și așa se bucură sufletul nostru.

Jertfește-te pentru aproapele tău și așa vei fi câștigat și bucuros.

Priveghează în rugăciune și noaptea îți va apărea luminoasă din fulgerătoarea lumină a lui Hristos, Cel Care îndulcește inimile smeriților Săi iubiți.

Postește, ostenește-te, pătimește pentru Hristos și primește răsplata Sa cea bogată, a păcii gândurilor, a liniștii minții tale.

Cei care au înaintat cu mult în această luptă au ajuns la o mare îndrăzneală către Dumnezeu, deoarece au și pătimit mult pentru dragostea Lui, s-au dăruit, ca să-L dobândească. Aceștia s-au făcut prieteni apropiați ai Săi, frați ai Săi, moștenitori ai harului Său, chiar de acum, de pe pământ.

Sunt Sfinții lui Dumnezeu.

Aceștia nu doar cred în Dumnezeu. Trăiesc în Hristos și Hristos în ei. De aceea, nădăjduiesc chiar și în clipele cele mal grele, în care noi, ceilalți, ne pierdem.

Rămân neclintiți chiar și atunci când toate cele din jurul lor se clatină.

Se bucură cu o bucurie tainică, chiar și atunci când totul tinde să se scufunde în întristare.

Se liniștesc chiar și atunci când tulburarea îi acoperă pe toți și pe toate.

Înghețul îi încălzește, precum pe cei patruzeci de Mucenici pe lacul cel înghețat al Sevastiei.

Flăcările îi răcoresc, precum pe cei trei tineri din Babilon.

Stihiile naturii și animalele îi cinstesc și îi ascultă, precum fiarele pe Sfinții Mucenici în arenele prigonitorilor romani.

Ni se par foarte ciudate toate acestea mai presus de fire care se petrec în viața lor, care seamănă cu poveștile. Mulți îi iau în râs și nesocotesc viețile lor. Celor care nu-și recunosc nici măcar goliciunea lor duhovnicească, le este foarte greu să-i înțeleagă pe cei care au depășit cele după fire și au ajuns la cele mai presus de fire.

Însă Sfinții se fac, prin viața lor, ”sarea pământului”, lumină lumii. Nu au arătat-o ei înșiși, fiind smeriți din adâncul lor. Dar s-a văzut de la sine.

Au venit din ”marea strâmtorare” și și-au albit veșmântul sufletului lor în sângele Mielului Celui jertfit, Hristos, iar acum, nu-i mai ating săgețile cele arzătoare ale celui viclean. Aceștia sunt înflăcărați de căldura Duhului, întăriți cu platoșa credinței și au armele nepătimirii lui Hristos, smerenia aducătoare de viață și dragostea Lui.

Astfel, se fac fii ai lui Dumnezeu, mângâiați de Singurul Mângâietor.

Sunt și astăzi, în zilele noastre, astfel de oameni cerești pe pământ.”Purtând trup și viețuind în lume”, dar ”nefiind din lume”. Au trăit și trăiesc printre noi, dar nu sunt mulți cei ce-i cunosc. Toți cei care i-au găsit au înțeles cuvântul care zice: ”Gustați și vedeți că bun este Domnul”.

Lumea cea depărtată de Dumnezeu are în minte chipurile cântăreților, ale actorilor, ale fotbaliștilor, ale politicienilor: oameni depărtați de legea lui Dumnezeu, goi, egoiști și trufași, cu slava cea stricăcioasă; trupuri epuizate de păcat, cu minți tulburi și idei superficiale, cu comportare irațională, de multe ori, cu instincte animalice; chipuri chinuite și respingătoare, care mărturisesc despre bezna sufletelor lor; icoane stâlcite ale cerescului Arhetip, în care aproape nimic nu amintește de obârșia lor dumnezeiască.

Noi avem alte exemple: pe Hristos, pe Preacurata, pe Sfinți, pe Sfinții contemporani ai Bisericii noastre.

Aceștia poartă adevărul strălucind pe fericitele lor chipuri.

Chipuri sfinte, curate, luminoase, cu o privire pașnică, pline de compătimire pentru durerea lumii, gata să se jertfească oricând din dragoste.

Smeriți și modești.

Iubitori de frați, de vreme ce sunt iubitori de Dumnezeu.

Inspirând cu zâmbetul lor.

În orice mișcare a lor, având cumpătare și discernământ.

Cuvântul lor, întotdeauna cucernic și înțelept, întăritor și învățător.

Adânc cunoscători ai sufletului omenesc.

Cunoscători îmbogățiți cu adevărata înțelepciune a lui Dumnezeu.

Chipuri profetice care, judecând cu dragoste conștiințele, nu pot fi judecați de nimeni.

Înălțimi de neajuns ale Duhului.

Stâlpi ai lumii.

Nevăzuți păzitori ai noștri, prin puternicele lor rugăciuni și prin îndrăzneala lor către Dumnezeu.

Luminători, călăuzitori, părinți ai noștri.

De aceștia ne ținem și noi și nădăjduim în ei. Aceștia ne hrănesc, după Dumnezeu. Ne deschid ochii și vedem că ”Iiisus Hristos, ieri și azi, și în veci, este Același” (Evrei 13, 8). Aceștia ne conving că putem și noi, smeriții, dacă nu să reușim a ajunge a măsura lor, cel puțin, să trăim în duhul lor. Că și astăzi, la fel ca întotdeauna, oamenii pot să se unească cu Dumnezeu, să se sfințească în Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Aceștia, cu exemplul lor, cu viața lor, ne învață să nu ne lăsăm târâți de cumplitul curent al lumii, al mulțimii. Îi înlătură pe toți aceia care justifică păcatul, pretextând că acestea nu sunt cu putință astăzi, în secolul XXI, ca și cum astăzi nu mai există oameni care să împlinească cerințele Evangheliei, să trăiască viața lui Hristos. Închid gura tuturor celor care se laudă cu ”cunoștințele” și cu ”înțelepciunea” lor.

Acești Sfinți sunt melozii dumnezeieștilor sunete care învață că legea lui Dumnezeu este nepieritoare, veșnică, nu are scădere sau schimbare precum legile oamenilor.

Sfinții noștri contemporani sunt urmașii luminoasei cete a Sfinților vremurilor de mai înainte, ai Bisericii, ai preasfintei maici a celor născuți de sus, ai celor scriși în ceruri. Aceasta este maica neamului nostru, sfânta noastră Tradiție, moștenirea noastră cea sfântă, lauda noastră.

Ne-am legat cu toții să devenim ca aceștia. Să ne luptăm ca aceștia întreaga noastră viață, ca să ne bucurăm,cu adevărat, ca aceștia.

Acestea nu sunt vorbe goale, nu sunt idei sau vise amăgitoare. Este pura realitate. Sfinții zilelor noastre ni le tâlcuiesc, ni le explică, ne încredințează că acesta este adevărul adevărat.

De aceea, este o mare vrednicie, este o negrăită binecuvântare să-i cunoaștem pe Sfinți în viața noastră.

Ne-a învrednicit Domnul Cel milostiv și pe noi, fiii Săi nevrednici, de am cunoscut Sfinți în viața noastră. Din smerita noastră experiență, dorim să-i încredințăm pe iubiții noștri frați.

Dorim să le mărturisim și să le strigăm din răsputeri fraților noștri că, de orice greutate ar fi necăjiți, să-l primească în viața lor pe Hristos, căci credința noastră este mai vie decât oricând și în vremurile noastre, credința ortodoxă, singura credință adevărată în Hristos – care s-a propovăduit de Apostoli, a fost luminată de Mucenici, a fost predată de Sfinții Părinți și Învățători ai Bisericii, a strălucit în viața cuvioșilor nevoitori, a făcut lucruri mari în viața vitejilor ortodocși ai cinstitului nostru neam și care luminează și întărește și în zilele noastre, prin luminoasa pildă a Sfinților de azi.

Toți aceștia ne strigă părintește, din dragoste pentru noi, că trebuie să nu desconsiderăm această strălucită Predanie, înainte măcar de a o cunoaște și de a o studia; că este fără de minte să ne preocupăm de lucruri străine și dăunătoare. Este în afara oricărei înțelepciuni să acceptăm în viața noastră filozofii străine, importate, morale și obiceiuri păgâne, care denaturează trăsăturile esențiale ale moștenirii primite din binecinstitul izvor al Tradiției noastre.

Pe acești Părinți și înantași ai noștri, ne străduim să îi urmăm și să ne asemănăm lor.

Ieromonah Filoteu, (Mănăstirea Sfântul Grigorie, Muntele Athos), Creştinul în faţa lumii de astăzi, Editura Σοφία, Bucureşti, 2003, pp. 35-54.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), CUVÂNT ORTODOX, Propovaduire (Pastorala, Cahetetica, Omiletica), Sfinti, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s